taceri

Două tăceri

…(Căldură mare! Boabe de transpirație apar pe frunte, pe obraji, pe buza superioară! Soarele arde ca un cuptor. Mai e ceva de mers până acasă… Și pedalatul mă face să gâfâi, terenul e in rampă… Nu mă las, doar sunt o învingătoare!)…

…Lena este o femeie frumoasă. Nu foarte înaltă, subțirică, se remarcă prin mersul semeț, cu spatele drept și nasul în vânt. Ochii migdalați, trași spre tâmple te privesc aparent superficial, dar Lena vede dincolo de aparențe de cele mai multe ori. Are grijă sa nu iasa din casă nearanjată. E cochetă și la prima vedere înfumurată. În realitate e doar timidă… În urmă cu 7 ani a primit o etichetă care ar pune la pamânt și cel mai puternic om. O boală rară și incurabilă se cuibărise în pieptul ei; neștiută, nevăzută, nesimțită… când a descoperit era tarziu. Au fost zile si nopți de lacrimi, și întrebări ( de ce eu, de ce acum??) . Nu a durat mult până și-a ridicat fruntea, și-a îndreptat umerii și a început să caute soluții. Tratamentul l-a găsit la o clinică de specialitate, recomandat de oameni pasionați de munca lor. Tratament de pionierat dar tot era ceva.

Timpul a trecut, frica s-a estompat și viața și-a reluat cursul ușurel, la vale..Cei din jur au uitat eticheta. Ea a rămas prezentă doar pentru Lena. Bulina de dimineața, bulina de seară, puseele de tahicardie, hemoglobina care parcă sare coarda: sus, jos, sus, perfuzii… le știe numai ea pentru ca vrea sa îi protejeze pe cei dragi.

Astăzi este mai cald ca oricând!     Se așează pe o bancă, la umbră, și gandurile le lasă slobode în timp ce cu ochii imbrățișează trecătorii: copii jucăuși ce îi zâmbesc dulce când ajung în dreptul ei, tineri ținându-se de mâini, mergând la braț, sărutându-se.. A fost o vreme când Lena era îndrăgostită și ea. Îi plăcea să fie ținută în brațe, să fie explorată. S-a căsătorit cu primul barbat din viața ei. Părea că lumea toată încape în acei ochi albaștri. Timpul a trecut și așa cum se întâmplă de multe ori situația s-a schimbat: ușor, ușor ochii albaștri și-au pierdut pasiunea și  reproșuri nenumărate, nemulțumiri și fulgere au înlocuit-o.

De ce? Probabil că oamenii se dezvoltă diferit. Probabil că povestea cu „până ce moartea ne va desparți” era valabilă pe vremea când oamenii erau bătrâni deja la 40 de ani. Si când moartea venea mult prea devreme. Acum,  când speranța de viață s-a dus departe, către  80 de ani pare mult prea mult. Și am rămas suspendată , între cer și pământ. Singură în doi… În fiecare zi trăiesc experiențe noi, ascult concerte, dansez, citesc, învăț, cunosc oameni noi, interesanți, oameni cu care rezonez, cu care pot să comunic, să împart emoții și trăiri ce dau fiori pe șira spinării.  Seara, când ajung acasă plină de bucurie mă întâmpină doi ochi reci, nepăsători și replici tăioase: tu și prostiile tale… Cum să explici unui om că vrei sa trăiești? Cum să îl faci să înțeleagă că tu respiri prin muzică, prin artă, prin frumos? Cum să îl faci să ințeleagă că timpul, TIMPUL tău aleargă mai repede decât ai vrea? Că va veni o vreme când amintirile, emoțiile, imaginile și sunetele după care alergi în fiecare zi  vor fi singura legatură cu lumea de afară..

NU E NEVOIE SĂ EXPLICI NIMIC! Lena tresare. Lângă ea, pe bancă,  era o bătrânica peste care anii trecuseră frumos, ridurile de pe față păreau mângâiate de dalta unui sculptor care o adora, părul alb părea nins cu petalele tuturor  caișilor dintr-o livadă. Mirosea frumos, a liliac. Își întoarce spre ea ochii negri, adânci si zâmbind îi spune: gândeai cu voce tare. Nu e nevoie să explici nimic. Trăiește si atât! Bucura-te de viața ca și cum asta ar fi ultima zi din viața ta! Bătrțnica se ridică, îi mai zâmbește o dată și pornește agale pe aleea parcului. De unde știe?

………………..

Dragule, am venit! Îmbujorată de la drumul prin soare și de la efortul de a pedala, Lena depune un sărut ușor ca un fluture pe obrazul pe care ochii albaștri nu mai strălucesc de multa vreme…Nu pentru ea. Se așează pe fotoliul alăturat, își pune caștile și stau așa.. două tăceri una lângă alta: ea cu muzica ei, el cu… cine știe cu ce? Un zâmbet cald înflorește pe buzele ei. Înca o zi în care a adunat sub pleoape lumina soarelui, verdele copacilor, freamătul străzii. Încă o zi în care trăiește! Eticheta mică rămâne atârnată la rever sub eșarfa gândurilor, așezată cu grație peste ea.

….Noapte bună, dragul meu!….

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s