jurnal de covid – reloaded

…A fost o dată ca niciodată o planetă mare și frumoasă, o planetă albastră. Era plină de frumuseți: munți ce atingeau cu crestele lor cerul, unii veșnic ninși, înțelepți încremeniți pe vecie, păduri care în funcție de anotimp își schimbau culoarea, an de an, de la verdele cel mai crud până la cel mai aprins ruginiu de aveai impresia că ard mocnit în departări, câmpii nesfârșite cu grâne ce se unduiau în bătaia vântului, sau arse de secetă, râuri ce își prăvăleau apele înspumate la vale, lacuri cristaline, încărcate de nuferi plutitori, oceane și mări în care cerul se oglindea cu delicatețe sau era înghițit de valurile învolburate pe vreme de furtună.

Lumea asta era populată de animale și plante a căror teritoriu a fost acaparat încet, încet de oameni. Astfel urșii apăreau în orașele unde cu puțin timp fusese pădure, vulpile făceau vizite dese în piețe pentru că acolo, cu puțin timp în urmă fusese habitatul lor, castorii blocau râurile care inundau satele ce apăruseră peste noapte… Și astea sunt doar câteva exemple…

Omul cucerise tot: aer, apă, pământ, crease mijloace de transport care îi dădeau libertatea de a străbate sute de kilometri în câteva ore. Natura a dat semnale periodic că e vremea ca ritmul să scadă dar omul nu avea frâne: se credea atotputernic, credințele și valorile s-au schimbat, nu conta decât propria persoană. EU reprezenta singurul reper. Și viteză, cât mai multă viteză: iubeau pe fugă, mâncau în fugă, conduceau mașini puternice ce atingeau 100 km / ora în câteva secunde, scriau rapid mesaje deoarece le lua mai puțin timp decât dacă ar fi vorbit la telefon, ba mai mult, au redus cuvintele la prescurtări sau emoticoane, totul pe repede înainte. Și într-o zi, undeva în lumea asta mare a apărut un amărât de virus, șifonat, fragment proteic care într-un timp foarte scurt (că doar era secolul supervitezei, nu?) a pus schimbătorul de viteze pe liber și a oprit lumea pe loc. STOP!

STOP! Și oamenilor nu le-a venit să creadă. La început au negat dar au început să moară; în fiecare zi numărul celor plecați spre alte lumi creștea. Și lumea s-a oprit pe loc! Deodată! Nu mai zburau avioane, nu mai alergau înnebuniți pe străzi, locurile de muncă s-au schimbat sau au dispărut, ieșirile din orașe au fost blocate de echipaje de poliție sau armată…și ce a fost cel mai dureros, oamenii nu s-au mai putut vizita. Deloc. Și dintr-o dată, în liniștea ce s-a așternut peste lume, au realizat cât de mult le lipsește această revedere cu cei dragi pe care poate nu îi sunaseră de luni, poate ani și acum ar fi alergat cu brațele deschise, cu pletele în vânt, desculți, să îi îmbrățișeze… Dar îmbrățișările sunt interzise acum, îi poți pune în pericol pe cei dragi, îi poți contamina…

Există însă un regat în care oamenii nu au avut parte de liniștea asta, de izolarea asta, de acest răgaz oferit de planeta albastră, de natură, pentru a se regăsi, pentru a trage frâna de mână, pentru a reevalua modul în care trăiau sau visau, sau gândeau… E vorba despre regatul celor care munceau în spitale: cadre medicale, personal auxiliar, personal administrativ. Oamenii aceștia nu au avut când să se plângă de singurătate, de plictiseală, de izolare. Cu voie sau fără voie , zi de zi se deplasează la spitale unde îngrijesc pacienții infectați cu virusul nou, care a pus pe jar o lume. Și pentru că cei care erau pregătiți pentru lupta aceasta (ei se numeau infecționiști) au fost depășiți numeric, au apelat la alți specialiști: cardiologi, medici de medicină internă, pneumologi… Și aici începe de fapt povestea mea.

Într-o primă etapă specialiștii solicitați și-au declinat competența dar au fost înrolați în linia a doua, ceea ce le-a adus oarecare liniște… dar ca orice om care stă în stand – by și care nu cunoaște strategia de luptă și nici dușmanul cu care se va confrunta, au apărut ideile: ne vom pune saci de gunoi în picioare, îi lipim cu scochi, au spus unii… alți se gândeau la șorțuri făcute din saci de gunoi, să fie impermeabile… cizme de cauciuc, au spus alții ( ei analizaseră cu atenție tutorialele de echipamente utilizate la Ebola, știau despre ce e vorba)… halate de unica folosință peste care să punem combinezon și apoi alt halat de unică folosință, au vrut alții…două bonete pe sub gluga combinezonului, trei perechi de botoși și cât mai multe mănuși… 2, 3, 4 perechi, să fim protejați! a strigat altul… Ce să explici, ce să arăți, ei știu muuult mai bine totul. Ce dacă la dezechipare manevrele suplimentare de îndepărtare a multiplelor bonete, a numeroșilor botoși, inutili de altfel, cresc rata de contaminare. Importantă e senzația (falsă de altfel) de siguranță pe care acest echipament supradimensionat le-o oferă… Și cireașa de pe tort: dușul cu biocid! dacă există, atunci orice pericol a dispărut! Miracol? Prefer să nu folosesc cuvântul care îmi vine în minte acum… Nimeni nu s-a întrebat de ce oare trebuie 2 perechi de manuși? Când insiști că a doua pereche se schimbă între pacienți mirarea apare pe fețele lor: cum să schimb? Și protecția mea? Și ajungem din nou la cele 3 – 4 perechi de manuși….

Și timpul a trecut, linia întâi de front a fost spartă, zdrobită, și linia a doua a trebuit să ia armele în mâini și să pornească la atac. Și aici dragii mei cu toții ne-am dat măștile jos. Am experimentat în ultimele săptămâni toată gama de emoții: de la milă, compasiune, grijă pentru aproape, îngrijorare, până la iritare, furie, ură, neputință. Și am constata că Lumea a stat pe loc dintr-un singur motiv: oamenii trebuie să își amintească cum e să ai grijă de cel de alături, cum e să îți pese de cei din jur, cum e să acționezi cu iubire, cum e să primești iubire de la cei din jurul tău…

Zi de zi telefonul meu a sunat continuu , zeci de apeluri, care mi-au dovedit că nu vrem și nu putem să ieșim din zona de confort pe care ne-am creat-o:

• alo?!? nu mai sunt măști, noi cum intrăm în zona roșie??? verific, descopăr cu uimire, în fiecare zi că măștile cu filtru au o caracteristică pe care producătorul nu a trecut-o la specificații: SE EVAPORĂ. În zilele care vor urma voi studia fenomenul, e extrem de interesant! Lași un număr de măști, oamenii semnează pentru ele, și brusc, pe nepregătite, când nu e nimeni atent, măștile cu filtru se topesc lin, fără să lase reziduuri în urmă. Ciudat fenomen, neobișnuit; și sigur producătorul nu le-a testat un număr de zile suficient. Probabil în contact cu aerul are loc ciudatul fenomen… Să fie oxigenul din aer, să fie contactul cu pielea caldă de pe mâna primitorului… Chiar e un fenomen ce trebuie studiat!
• alo?!? s-a stricat electrocardiograful!!!! ce e de făcut????? Verific iar, e un aparat nou – nouț, de ultimă generație. Sun înapoi: verifică te rog să fie încărcat acumulatorul, scoate și atașează din nou cablurile de pacient, degresează pielea înainte de a atașa electrozii. MERGE???? funcționeză perfect! mulțumesc!!!!!
• alo?!??? nu merge oxigenul!!!! Trag aer în piept, (acasă nu am sursă suplimentară de oxigen) , apoi răspund: verifică te rog dacă e pusă reducția pentru barbotor. AAAAA, mi se răspunde, de asta am uitat…
• alo??!!!??? nu mai funcționează pulsoximetrul!!!!!! ce facem???? mă uit spre telefon și aș răspunde cumva… nu tocmai ortodox… verifică te rog bateriile, poate trebuie schimbate! Și așa era….
• aloooo?!??? cum putem vizualiza radiografiile din caravană????!!!! număr până la cinci și respir adânc, ca personajul din comedie… vedeți pe calculator, apăsați tasta x, se deschide ecranul cu… apăsați dreapta, bla, bla , bla… Uraaa, nu am acum de văzut, voiam doar să mă asigur….
• alooo?!? nu mai am foi în certificatier, în rețetar, în … Și gândul îmi zboară la Mircea Sântimbreanu și a lui povestire mi s-a terminat caietul… Și îmi repet mereu că nu suntem la grădiniță, că suntem adulți și putem găsi rezolvări la toate situațiile care ni se întâmplă.
• aloooooooo???!!!!!??? să vină cineva, să ne facă… să ne dea… să asigure… să ne scoată….. nimic, dar NIMIC despre am rezolvat, am verificat, am arătat, am evaluat… nimic!

Și concluzia mea e că oamenii nu au înțeles încă de ce planeta s-a oprit, de ce nu ne mai suportă. Că e virus, că e incendiu fără început și fără sfârșit, că e inundație… Oamenii aceștia nu înțeleg că a venit momentul SĂ FACĂ CEVA! Că a trecut vremea în care CINEVA era obligat să le ofere , să le dea, să le asigure… Că e vremea lui POT, VREAU și FAC! Și că dacă vor aștepta ca CINEVA să le aducă, să le facă, să le dea, acel cineva se va sătura și le va întoarce spatele, lasându-i pradă lui NU POT, NU VREAU, NU FAC!

P.S. Și pentru că planeta încă e supărată pe noi, și pentru că mulți nu am înțeles despre ce ni se întâmplă, rog încă o dată locuitorii regatului cu personal medical, auxiliar și administrativ să nu slăbească vigilența nici chiar în zonele verzi. Mai ales în acele zone!!!! Masca chirurgicală e pavăza lor și apa și săpunul – arma de neînvins. Oricare dintre noi poate fi contaminat și relaxarea măsurilor ne expune înzecit… La fel în perioada de autoizolare, dacă sunteți în camere cu mai multe persoane luați scutul (masca chirurgicala) și armele (apa și săpunul) lângă voi și fiți vigilenți.

În rest…să auzim de bine, să ne păstrăm sănătoși și să mai lăsăm telefoanele să se odihnească. Înainte de a apela pe CINEVA verificați vă rog dacă nu puteți rezolva singuri dilema. Căci pauza asta mondială este despre supraviețuire, nu despre parazitarea celor care știu cum să supraviețuiască… Un copac, oricât de falnic se înalță sub cer, va fi sufocat de iedera ce se cațără pe trunchiul său! Și iederă, și copac, vor muri în chinuri. Există studii care să susțină aceste fapte…

Succes! Și nu uitați că vă iubesc!