Nu m-am tinut de cuvant in ultima perioada. Am promis ca va iau cu mine peste tot si am cam ramas cu datorii…
In sambata aceasta am pornit cu emotie catre Poiana Narciselor. Emotiile se datoreaza corpului medical, studiilor si ghidurilor stiintifice care sustin sus si tare ca altitudinile nu sunt permise unora ca mine. Dar cum sa renunti asa usor la ce iti place si iti da asa o senzatie de bine? Mai ales ca atata vreme cat nu am citit studii si date statistice nu am avut nimic… Recunosc ca e posibil ca pe ici pe colo sa aiba dreptate. Deocamdata insa corasonul meu sta ok cu altitudinile.
Asa ca mi-am luat rucsacul cel nou ( E GROZAAAV, rosu, se aseaza pe spatele meu de parca e crescut acolo) si am pornit. Ne-am adunat in gara Sinaia unde ghidul grupului, Gabriel Juganaru si echipa lui, ne-au amintit ca Sinaia este singurul oras cu trei gari si unul dintre putinele de pe teritoriul Romaniei unde opreste Orient Expresul. Ne-a amintit si de vremurile minunate cand acest tren se oprea cateva zile in Sinaia, la al carei cazinou se pierdeau averi de neimaginat, cei ce pierdeau punandu-si capat zilelor in Hotelul Mortii, Hotelul Palas
Guresi, impotriva vremii care nu prevestea nimic bun, am pornit prin Valea Rea, statia meteorologica neoficiala a sinaienilor. Valea se afla intre Piscul Cainelui si Cumpatu, este zona in care atunci cand se intunericeste cei din oras stiu ca trebuie sa se adaposteasca deoarece in 10 – 30 minute incep ploi torentiale ( din fericire de scurta durata).
Picuri mici de ploaie se strecurau printre cetinile brazilor. Pelerinele noastre insa pareau imbatabile. Drumul este forestier, desfundat din cauza ploilor din ultimele zile. Numai bine sa ne verificam bocamcii de la Salomon, firma imbatabila spun unii.
Glume, rasete, voie buna. Primavara a imbracat padurea in verde crud, brazii isi intind degetelele fragede (numai bune de facut sirop), pamantul si-a deschis ochii cu floricelele albe ale fragutelor. Miroase a reavan, a pamant rascolit de rotile masive ale utilajelor care cara la vale copacii taiati.
Mersul prin padure a fost relaxant, am aflat ca Muntii Baiului sunt printre cei mai salbatici, nu exista cabane cu circuit deschis, fiind paradisul animalelor salbatice. Am trecut chiar pe langa o hranitoare, loc unde se lasa de mancare pentru vietatile padurii. Din fericire nu ne-am intalnit fata in fata cu nici unul, desi ni s-a atras atentia ca niciodata in padure nu suntem singuri.
Timpul a trecut fara sa simtim si usurel peisajul s-a schimbat ajungand la partea de drum prin grohotis. Dezolant peisajul, piatra, doar piatra, dune intregi de pietroaie adunate de ape. Ici – colo cate un firicel de apa se strecura la suparafata incantand urechile cu clipocitul cristalin. Soarele prietenos iesise si el dintre nori, ca un anxiolitic administrat la momentul potrivit. Am mers asa cam o ora. Nu aveam cum sa grabim pasul, oricat de mult am fi vrut. Picioarele de oraseni se impotriveau numai la vederea intinderii nesfarsite de pietre.
Dintr-o data grohotisul parca s-a topit si de dupa colt A APARUT: Poiana Narciselor. In nici un caz nu ma asteptam ca Poiana sa fie versanti cu o inclinare de 60-75% pe care Natura isi facuse de cap. Am urcat pe o astfel de coasta, infruntandu-mi cel mai mare cosmar in care urc scari, coaste din acestea abrupte si nu mai pot cobora.
Minunea Naturii este greu de descris in cuvinte: narcise salbatice, albe, diafane, cu un miros delicat , clopotei mov (caldaruse se pare ca e numele lor), stanjenei salbatici extrem de eleganti si gratiosi, maces plin de boboci, cu cateva floricele ce isi netezeau petalele la soare. Pur si simplu imaginea ramane pe retina pentru vesnicie, inclinarea terenului, verdele ierbii si stropii de culoare ai florilor. Si liniste. Pace. Pamantul se saruta cu cerul la orizont si tu esti martor mut la petrecere.
Dupa ce ne-am odihnit am coborat la baza coastei, adunandu-ne puterile sa pornim inapoi, catre casa. Din senin soarele s-a retras si stropi mari de ploaie s-au abatut peste noi. Pelerinele si-au reluat repede pozitiile si cu pasi grabiti am pornit la vale.
A plouat tot drumul de intoarcere. De data asta, ca si cum Natura se razbuna pe noi ca am reusit sa descoperim asa minune, siroaie de apa cadeau necontenit, ca niste fire nesfarsite ce legau cerul de pamant. Desi drumul a fost greut din cauza ploii, a noroiului si apei care s-a infiltrat in bocanci ( ar fi fost imposibil sa nu intre avand in vedere ca am umblat ore bune prin potop) nu pot spune ca mi-a displacut ceva. Intreaga vegetatie se improspatase de la ploaie, culorile erau mai vii, mirosul de proaspat se ridica din fiecare coltisor, iar compania extrem de placuta. M-am simtit recunoscatoare ca am reusit sa vedem floricelele pe soare.
In final am strabatut 19 km, mi-am umplut sufletul de frumos si seara am adormit neleganata. Am dormit neintoarsa pana tarziu, a doua zi.
Asa ca atunci cand aveti o zi libera, luati trenul, faceti o tura prin munti si povestiti-mi si mie cum v-ati simtit.
iiesirucsac 