Muzica face parte din viața mea , îmi e necesară la fel ca oxigenul. Respir muzică. Așa că nu am putut rata la Tokyo o vizită la Operă. Nu am avut posibilitatea de a ajunge la concertul Angelei Gheorghiu deoarece se suprapunea cu vernisajul de la AIEVEA, așa că am luat bilet la balet. Iubire veche care nu se uită cât trăiești. Am căutat pe site-ul Operei și am luat bilet la La Bayadere.
A fost prima dată când am cumpărat un singur bilet. Nu mi-a părut rău nici o secundă. Aveam emoții pentru drumul până acolo, trebuia să iau un autobuz, nu metroul cu care deja mă obișnuisem. A durat puțin până am găsit stația. Autobuzul, ca și metroul, are scaune tapițate cu material plușat; curat, nimeni nu vandalizează, nu scrie cu grafitti. Călătorii liniștiți, din nou telefoane date pe silent, din nou lipsa convorbirilor în autobuz (azi în tramvaiul 25 iar am asistat la câteva convorbiri imbecile; mă găndesc din ce în ce mai des de ce oare se întâmplă asta; singura explicație ar fi ca oamenii nu se mai simt bine cu ei înșiși, că permanent au nevoie de o altă persoană care să le fie oglindă, reflexie, companie. Data viitoare când sunteți singuri pe stradă analizați această nevoie de a scoate telefonul. Nu mai bucură pe nimeni o crenguță înflorită, o gâză, un nor?).
Dar să revin la oile mele… bineînțeles că nu am coborât la stația potrivită ci la următoarea. Și pentru că nimic nu e întâmplător gps-ul m-a dus pe straduțele mici ale unui cartier rezidențial, extrem de cochet. Și ca un cadou, special pentru mine, un cireș inflorise!!! Imaginea a fost atât de frumoasă că pentru câteva secunde am ramas fără aer! Explozie de culoare, nări ce freamătă încercând să adulmece parfumul, petale zburate de vânt. Ce poate fi mai frumos?
În zece minute am ajuns la Opera. Cladirea este nouă, sala imensă, cu loje și balcoane pe patru etaje,. Și aici organizarea nu permite nici o greșeala, sunt o armată de plasatoare care să te orienteze către locul tău, asta dacă nu te descurci cu toate săgețile și indicațiile de pe pereți. Există câte o intrare la fiecare 2 rânduri, pentru a eficientiza evacuarea în caz de situație de urgență. Decorul e sobru, mult lemn, scaune comode, spațiu suficient ca să nu stai cu genunchii la gură. Și cireașa de pe tort: o ventilație foarte bună, comparativ cu Opera din București unde te coci la propriu dacă îți iei bilete la balcon.
De menționat anunțul făcut înainte de spectacol: să eviți să te apleci înainte, că nu mai vede cel din spate… Am crezut că e o glumă; credeti-mă că nu! Când am încercat să mă aplec am fost corectată imediat de cel din spatele meu. La pauză mi-am cerut scuze și am întrebat cât e permis să mă aplec ca să nu încurc… mi-a arătat: aproximativ 10 grade… La pauză am văzut și afișul.
Spectacolul a fost minnunat. Muzica, scenografia, costumele, dansatorii, totul. Decorurile fastuoase, culori perfect combinate, nimic care să zgârie retina. Știu să folosească fiecare centimetru, tridimensional, fără a exista fracturi între planuri. Echilibru între orizontal și vertical.
Dansatorii au o grație deosebită. Mâini foarte expresive. Mișcări calculate, executate perfect. Plutire, zbor fără aripi, emoție pură. De aceea ador dansul: nu e nevoie de cuvinte ca să înțelegi; o fluturare de mână, o înclinare de cap, un corp ce sfidează gravitația și povestea se desfășoară în fața ochilor tăi: pasiune, ură, dragoste , sacrificiu, compasiune, regrete. Toate sunt acolo, le simți cum îți pătrund prin toți porii și când cortina cade simți că lași acolo o parte din tine. Și cu toate astea pleci mai bogat sufletește. Așa cred eu…
M-am întors la hotel plutind, cu inima plină de bucurie, fericită că am avut această ocazie, recunoscătoare Cerului pentru tot.
P.S. Pentru prima dată în viață m-am simțit fabulos: ego-ul și-a primit din plin perierea: am fost singura blondă din sală; am verificat de mai multe ori! E plăcut să simți capete întoarse în urma ta (discret, că altfel ar fi fost nepoliticos) .
iiesirucsac 