lumea e un spectacol...

JaponIA (III) – despre libertate și nu numai


Există mai multe tipuri de libertate. Libertatea de a face un lucru și libertatea de a nu mai avea de-a face cu un lucru. În vremurile de anarhie, aveam libertatea de a face lucruri. Acum ni se dă libertatea de a nu mai avea de-a face cu anumite lucruri. Nu subestimați acest tip de libertate.” |(Margaret Atwood – Povestea slujitoarei)

Aceste rânduri mi-au rămas întipărite în memorie și s-au activat în momentul în care am luat contact cu cultura din Japonia. Cu toții trăim în câte o cutiuță, unele mai mari, altele mai mici. Japonezul are și el cutiuța lui. Mai mică, mai mare? Cine ar avea competența de a aprecia?

Mi-am dat seama de realitatea acestor cuvinte când am revenit în țară și am călătorit prima oară cu tramvaiul 25. Îmi lipsea libertatea de a nu mai avea de-a face cu un lucru. Nu înțelegeți, nu? În mijloacele de transport în comun din Tokyo apare peste tot un afiș care cere ca telefonul să fie setat pe silent și sa eviți convorbirile cât timp te afli acolo. Și cât am fost acolo nu am auzit nici o sonerie și nici o discuție . Liniștea era rezultatul libertății de a nu mai avea de-a face cu un lucru. E bine? E rău? Probabil depinde de perspectivă. Urcată ieri în tramvaiul 25 am asistat la cel puțin patru discuții iritante, care nu aveau nimic de-a face cu mine:o doamnă, cosmeticiană probabil, își eficientiza programările din ziua urmatoare (pune-o dragă prima pe mamă, apoi pe fiică, are mai puține probleme), o domnișoară care povestea cum a fost ziua ei la muncă (da dragă, așa m-a enervat Popeasca…), o soție epuizată după o zi de muncă (lasă dragă, trec eu pe la Mega și iau ceva, nu mai stau să gătesc azi…). Toate discuțiile cu glas tare, să audă și vatmanul, poate are nevoie de distracție, s-o plictisi săracul… Dar nu asta voiam să vă povestesc.

În Tokyo există numeroase obiective prezentate frumos de ghiduri , obiective turistice pe care am încercat să le vizionez, în limita timpului.

Palatul Imperial, obiectiv vânat de multa lume; fără programare beneficiezi de un tur ghidat gratuit, grupuri de 50 – 100 de persoane. Există 2 tururi pe zi, unul dimineață, altul la prânz. Ești atenționat (din nou timpul e important pentru toți) de durata turului (aproximativ 2 ore – dacă nu ai acest timp e bine să revii, odată început turul , nu te poți retrage…). Pentru mine a fost puțin dezamăgitor, turul se bazează mult pe imaginația turistului, are loc doar pe aleile castelului, interioarele fiind prezentate de ghid în niste poze frumoase, plastifiate… Am apreciat sobrietatea, simplitatea și rigurozitatea formelor. Mă așteptam la fast, la culoare. De fapt castelul e o chestie paralelipipedica, lunga, gri, multa sticlă. Sobru și simplu. Din poze interioarele păreau ceva mai colorate. Încă o dată m-a frapat curățenia. Fiecare centimetru pătrat amenajat cu grijă, fiecare copacel toaletat ca să își păstreze o anumită forma. Sincer mă gândeam ca această grijă e acolo în mod special deoarece e CASTELUL, ce Dumnezeu! Dar vă rog să ma credeți: aceeași grijă și atenție pentru detalii este peste tot: de la copăcelul din colțul străzii până la cel mai impunător arbore din parc. Nicăieri nu o să vedeți copaci ciuntiți ca la noi, de dragul lelii.

Un alt obiectiv despre care vreau să vă povestesc azi este Skytree, turnul care rivalizează cu turnul Eiffel din Paris. Intrarea este 4000 de yeni (1 leu = 26 yeni), adică echivalentul unei mese de prânz. A fost singurul obiectiv mai scump, având în vedere importanța și probabil cheltuielile de întreținere și securitate. Pentru a ajunge la prima terasă există un lift care urcă 345 de metri în 50 de secunde. Recunosc că e brusc, urechile se înfundă automat. Lifturile sunt în număr de patru, fiecare decorat cu elemente reprezentând cele patru anotimpuri. Panorama ce se desfășoară la picioarele tale este nu poate fi comparată cu nici o altă panoramă vazută până acum. Un oraș uriaș, cu o suprafață imensă, mare atât pe orizontală cât și pe verticală. Pozele vorbesc de la sine. Nu poți să nu te întrebi de unde atâta determinare de a reclădi totul din cenușă. În timpul războiului o mare parte din orașe au fost făcute chisăliță, au fost rase de pe fața pămțntului. Și acum mă uit în jur și nu înțeleg ce disciplină și hotărâre au, ce educație poate avea cineva ca să ia totul de la zero și să ajungă unde au ajuns acești oameni. Am avut noroc și fiind o zi senina în depărtare se vedea muntele Fuji, mândria lor. Nins, alb, majestuos, impresionant. M-am bucurat să am această onoare. Consider că e o onoare să îl poți zări, chiar și de foarte departe. În turn poți face poze, poți servi masa, o cafea în timp ce admiri priveliștea. Mai există și a doua oprire, totul este dirijat cu atenție de o armată de angajați care folosind limbajul semnelor, imagini și câteva anunțuri în engleză reușesc să strunească o mulțime de turiști veniți de pe toată planeta. Și aici organizarea este exemplară, sageți, benzi în labirint și tot timpul senzația că se știe fiecare pas pe care îl faci. Imaginile văzute au meritat însă și aglomerația, și supravegherea.

Despre restul, ceva mai încolo…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s