depresIE….

Viața mea e un carusel: fluturi, caluți de mare, inorogi cu corn argintiu, albine cu coșulețe pline de polen… Toate se învârt grațios, după o muzică pe care o aud doar eu, în capul meu în culorile curcubeului.

În ultima perioadă însă caruselul acesta nu mai ascultă de nici un ritm: albinele au aflat că au fost declarate cele mai importante ființe de pe Pământ și mi-au înțepat inorogii, aceștia amenință cu o grevă generală, fluturii se plâng că le-au pălit culorile, căluții de mare trag în toate direcțiile pentru că vezi doamne, ei sunt animale marine și vor să plece catre marea cea mare… Motorașul caruselului a luat-o razna și el, se învârte din ce în ce mai repede, astfel încât am hotarât: STOP! eu trebuie sa cobor!

Dacă anul trecut mi-am sărbătorit ziua pe Camino Primitivo, ………(drumul pe care l-am parcurs ca să aflu răspunsuri la întrebări pe care mi le puneam de ceva vreme și pentru a găsi întrebări la care nu mă gândisem vreodată)………, parcurgând 30 de kilometri , având în spate un rucsac de 10 kilograme, anul acesta, din cauza a ceea ce vă relatam mai sus am fugit cât m-au ținut picioarele, departe de lume, departe de tot, dorindu-mi ca ziua mea să treacă pur și simplu, să fie o zi oarecare, să aud doar zgomotul naturii, val de mare, fâșâit de pădure.

Și în mare parte mi-a ieșit. Departe de tot și de toate, zac pe un chez-long, înconjurată de o mare turcoaz și padure de pin, peisaj de poveste cu miros de sare și rășină. Mă scufund în scaunul meu, mă topesc, mă contopesc cu tot ce mă înconjoară. Și de undeva din adâncul creierului meu începe să sune un fluier de alarmă; știți acele fluiere pe care le aveau pe vremuri vardiștii?? Un țiuit strident, insistent. Deschid un ochi. Soare. Liniște. Închid ochii din nou. Simt nevoia să zac, să mă preling prin porii scaunului, să fiu una cu nisipul. Să zac. Să zac… Fluierul țiuie mai insistent fix între urechile mele, direct în creier. Sar ca arsă. Lângă mine, albastră ca o meduză stă EA, depresia mea. Mă privește galeș și mulțumită de ce vede îmi șoptește: deci, ce zici, azi ne tăiem venele? Doar mă știți. De obicei am cuvintele la mine. Așa că îi răspund, ca în banc: nu, azi le lăsăm să crească.

Mă întorc cu spatele și închid ochii. Revine nevoia de a zace, de a mă scurge pe nisip. Îmi dau seama că nu a fost o vedenie. Că AM O DEPRESIE! E albastră, grasă, lipicioasă, stă crăcănată la soare și din când în când îmi trimite bezele. O privesc pe furiș, printre gene și nu îmi vine să cred. EU! Nu e posibil! de unde până unde? Depresie?!? Altfel cum ați numi voi nevoia asta de a nu face nimic, de a zace, de a uita de tot și de toate, de a te preda pur și simplu, de a te dezintegra în milioane de atomi care să se disipeze în Univers?

Nu pot decât să mă fac mică pe scaunul meu și să îi fac loc. Tentaculele albastre mă cuprind, mă sufocă, dispare din jurul meu plaja cu ape turcoaz, mirosul de pin, soarele… Totul devine gri. Mă ține strâns, își înfige ghearele în mintea mea și caruselul din care abia am coborât mă fură iar, de data asta fără acordul meu, și se învârte nebunește, mai repede, din ce în ce mai repede. Prin fața ochilor trec cursuri, drumeții, planuri, proiecte, fugă. Fugă de ceva din mine, fugă și disperare , joaca de-a v-ați ascunselea. Închid ochii, mă cuprinde greața, îi deschid și o văd iar: gelatinoasă, unsuroasă, răvășită peste tot în jurul meu. Pe față are un rânjet hâd. Închid ochii din nou. Îmi sună în urechi întrebarea ei: azi ne tăiem venele? Văd un firicel de sânge ce se prelinge pe încheietura mâinii mele, mă las legănată în tentaculele ei, ale depresiei mele și totul pare că se va termina, că voi abandona…E frig și gri, și totuși cald și bine în brațele ei…

ATENȚIE! CA-PU-LA-UMBRĂĂĂ!!! CA-PU-LA-UMBRĂĂĂĂ! Tresar, deschid ochii, soarele e pe cer, depresia mea, albastră și grasă tresare și ea, dar nu îmi dă drumul. O doamnă cu o voce gravă îi dă indicații precise soțului: CA-PU-LA-UMBRĂĂĂĂ! Oamenii din capătul celălalt al insulei o aud și îi văd cum își mută toți, speriați, scaunele. La umbră! Doamna continuă senină, cu vocea baritonală: dragă, ne-am așezat mai aproape de apă dar niște neamuri proaste vorbeau foarte tare. Am aflat, fără să vreau că Dana (nepoata ei, nu eu) e plecată la plaja X, că stau la masă, că mâncarea nu le-a plăcut, servirea nu e prea bună, că pe vremea cealaltă studenții aveau trei mese la cantina facultății și toată lumea avea serviciu…

Îmi privesc depresia în ochi: râde. În jurul ochilor îi apar puncte rozalii. Ascultă și ea cu mine toate poveștile doamnei, și cu noi toată plaja. La un moment dat o simt cum îmi dă drumul din strânsoare, își trage tentaculele lipicioase și îmi zâmbește cu tandrețe. Condițiile de azi nu ne sunt favorabile… ai dreptate, mai bine le lăsăm să crească.

…….

Așa că de luni mă întorc acasă. Cu depresie cu tot; i-am promis că o să am grijă de ea. Albinele trebuie să înțeleagă că dacă își pierd acul , mor, inorogilor le voi da un concediu de câteva luni , să colinde prin Univers în locul meu. Pentru fluturi am culori noi, iar căluții de mare îi voi elibera dacă îmi promit că se vor reîntoarce din când în cțnd, să ne îmbrățișăm măcar. Caruselului îi voi pune motor nou, să joace după muzica mea. Și dacă nici așa nu funcționează, îmi iau un montagne-russe…