taceri

still Alice

Demența. Alzheimer. Diagnostice care apar din ce în ce mai des la vârste variate, de la cei foarte tineri ( cu forme fulminante) până la cei în vârstă. Boala apare pe nesimțite, se strecoară în viețile noastre încet, fără să trâmbițeze că a sosit. Vezi numai că omul de lângă tine începe să uite. La început cuvinte, apoi gesturi. Vede lucruri pe care tu nu le vezi. Insistă. Tu , în vâltoarea zilelor , cu muncă, familie, agitație, termene limită, proiecte noi, vise, călătorii, copii, nu sesizezi diferențele, îl repezi, te enervezi când te întreabă de zeci de ori același lucru.

Apoi încep gesturile repetitive: verifică ușa, se uită prin ochiul magic cu atenție, deschide ușa, verifică, nu e nimeni, o închide cu zgomot, întoarce cheile în broască înainte, înapoi, până pierde șirul și o ia de la început… Se așează în fața aragazului și nu mai știe ce are de făcut… Nu vrea decât să își facă cafeaua de dimineață dar șirul acțiunilor s-a frânt undeva în interior și stă așa ore, așteptând ca cineva să își dea seama ce se întâmplă… Te privește clipind și nu știe de unde să te ia… Apar temerile, acuzațiile: vrei să furi, vrei să mă omori, fixații pe care tu, obosit , nu le înțelegi, nu le accepți și apar mii de frustrări și conflicte… Și dintr-o dată se frânge tot, nu mai recunoaște nimic, nu mai știe ce să facă cu tacâmurile, nu mai știe să mănânce, nu mai știe să se îmbrace, nu mai are nici o urmă de autoconservare…

Și brusc te oprești din alergătura de zi cu zi și îți dai seama că ceva rău se întâmplă cu părintele tău. La început refuzăm să credem că nouă și lor li se poate întâmpla… Eticheta de nebun e pusă cu ușurință și pare rușinoasă ; pe mulți i-am auzit negând necesitatea unui consult psihiatric. Nu! Nu e o rușine, e o necesitate și sfătuiesc pe toți cei ce se confruntă cu o situație ca aceasta să apeleze cu încredere. Există medicamente care mai stopează avansarea bolii, uneori chiar îmbunătățesc starea. Rețetele sunt gratuite. În ultimii ani această patologie e studiată intens (având în vedere numărul de pacieți în creștere) și există speranțe de noi terapii. De asemenea există grupuri de sprijin pentru familiile care se confruntă cu această boală. Nu suntem pregătiți pentru această luptă. Nu suntem în stare să facem față presiunilor, situațiilor conflictuale, halucinațiilor, Orice ajutor e binevenit. Un om care să vă înlocuiască fie numai pentru câteva ore este mană cerească.

După o vreme lucrurile o iau razna de tot: dorința de a pleca devine din ce în ce mai prezentă și mulți dintre ei au fost gasiți la periferii, accidentați sau morți, uneori la distanță de zeci de kilometri. E bine să fiți atenți și la primele semne de uitare să puneți în buzunare, în portofel, biletele cu numerele de telefon și adresa unde puteți fi găsiți.

O alternativă este internarea într-un azil. NIMENI nu are dreptul să vă judece! Dacă luați în considerare acest aspect e bine să vă interesați din timp, să vă înscrieți pe liste de așteptare și foarte , foarte important: să vă asigurați că sunt condiții decente, că sunt îngrijiți și că îi puteți vizita des. Psihiatrii recomandă să le vorbim mult, să îi atingem, să ne controlăm tonul vocii. Nu e simplu, dar nici imposibil. De multe ori rămân blocați într-o anumită perioadă din viața lor și dacă ne dăm seama , comunicarea e mai ușoara (dacă se crede copil și tu îi spui mamaie o să primești o privire confuză sau replica de genul tu ești babă.).. Glumiți cu ei, zâmbetul face minuni și asigură de multe ori colaborarea.

O astfel de afecțiune presupune sume mari de bani pentru îngrijire : pamperși, aleze, produse de îngrijire a pielii – escarele sunt un mare pericol pentru ei, mâncare specială – eu am apelat la mâncarea pentru bebeluși în momentul în care deglutiția a devenit greoaie, personal calificat pentru a vă înlocui cât sunteți la muncă (extrem de greu de găsit, eu am avut noroc cu oameni de toată isprava care m-au ajutat permanent). Am auzit la cunoscuți care trec acum prin această situație că nu își permit azilul deoarece taxele sunt foarte mari. E o realitate. Vă dau o informație de care eu am aflat târziu , când nu mai era cazul: ei beneficiază de pensie de handicap și bani pentru însoțitor, ceea ce permite încasarea unei sume mari (1400 – 2000 lei). Dosarul presupune existența unui consult psihiatric, un RMN , o vizită din partea asistenței sociale. Durează puțin dar ajutorul este enorm și permite o îngrijire de calitate.

Nu am scris până acum despre acest subiect. Doar l-am trăit… Acum mamaie a plecat să moară puțin. Nu știu încă ce simt: ușurare că s-a terminat chinul? tristețe că un om a plecat tăcut, fără cuvinte și fără să își ia rămas bun? confuzie pentru că nici până în ziua de azi nu m-am lămurit dacă dincolo de acei ochi goi mai era cineva acasă, incapabil să ajungă la noi cei care eram în jurul ei în permanentă? Probabil după o vreme emoțiile se vor așeza și eu voi găsi răspunsuri.

Am început acest articol cu un titlu care pare să nu aibă nimic în legătură cu subiectul. E titlul unui film care pe mine m-a ajutat să înțeleg ce se întâmplă la un anumit moment, să îmi înțeleg sentimentele, să descopăr metode de a ajunge dincolo de uitare. Vi-l recomand și vouă, cei care vă confruntați cu părinți, bunici uituci. Și nu în ultimul rând nu uitați: e o boală cumplită, tratați totul ca atare și rămâneți alături de ei până la final, protejându-vă și protejându-i.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s