lumea e un spectacol...

aventuri într-un spital de provincie…

Pe vremuri, pe holurile unui spital se pășea de obicei cu sfială: pereți albi, zgomote metalice, uneori gemete, ochii celor aflați în suferință îți dădeau fiori. Apoi era acel respect față de munca celor care trudesc acolo zi de zi, încercând cu știința lor să ajute. Așa era pe vremuri.

Am adus-o pe mama pe picioare, era bine, nu avea nimic și acum o omorâți!… Urletele îmi rănesc urechile, au fost 2 stopuri și cel puțin 30 de consultații care nu aveau ce căuta într-un UPU. Oameni care vin pentru că strănută, tușesc și s-au speriat de ce se spune la televizor.

Sunt obosită. Mă uit către colegii mei, epuizați și ei, și ziua încă e tânără, cum ar spune poetul… Mai e mult până tura se va termina. O privesc pe duamna care țipă la medicul de gardă: blondă văpsită la domiciliu, unghii cu jeg dedesubt, o pereche de blugi supermulați pe coapsele generoase, jacă într-o culoare ce te mușcă de retină. Urlă din toți bojocii pentru că ea a venit aseară din Italia și trebuie să o vadă pe mămica. Mă uit și la medicul de gardă: știu că de azi dimineață a salvat cel puțin trei vieți. Are cearcăne sub ochi și îl așteaptă o noapte lungă în care va avea de salvat alte vieți, cu voia Celui de Sus. Își păstrează calmul și îi explică claxonului că vizitele în terapia intensivă sunt interzise tocmai pentru protecția pacienților.

Ceilalți aparținători stau cu urechile ciulite, au înțeles cum stă treaba dar dacă pentru duamna se poate, trebuie să intre și ei, nu? Mă uit discret și văd că doi dintre ei au nasul roșu de la batistele în care și-au suflat mucii. Și ei au venit în vizită. Tot la terapie intensivă…

După 20 de minute de țipete și amenințări cu televiziunea duamna înțelege în sfârșit că nu rezolvă nimic cu urletele și se calmează brusc. Aproape că mă ia cu frică! Zâmbetele astea condescendente îmi dau fiori pe șira spinării. Duamna seamănă cu o broască râioasă, lipicioasă și umedă. Zâmbind întreabă mâine la ce oră să îl caute pe domnul doctor? Îmi vine să vărs, aș lua-o de părul blond și neîngrijit și aș târâ-o afară.

Cunosc tipul acesta de aparținători de zeci de ani: ifose de străinătate, lipsă de educație, își aduc părinții cu diagnostice psihiatrice sau neurologice în spitale, mai ales de sărbători, să poată să se mai odihnească și ei. Și ca să nu îți vină idei că pacientul trebuie externat te asasinează cu televiziunea și urlă, pentru că circul a plăcut întotdeauna. Vin să îi viziteze și își exprimă nemulțumirile deși tu știi foarte clar în ce stare i-au adus, murdari și plini de răni.

Duamna și alaiul de rude de care e însoțită ( nu vin niciodată singuri, întotdeauna e prezent întreg tribul) pleacă. Și mâine e o zi… Se adună sub fereastra mea și încing sfat: trebuie să facem ceva, un transplant, ceva…

P.S. bătrâna este diagnosticată cu demență stadiu avansat…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s