taceri

fericire . pauză

Fericirea pur si simplu este,… mi-a spus ea. Nu suntem fericiti pentru ca… Asta ar insemna ca Fericirea să fie condiționată de a avea, de a poseda, de a împlini… Pe când fericirea este despre A FI! ….” ( Ovidiu Dragos Argeseanu – DE MÂNĂ PE CAMINO)

Eu sunt un om fericit. Pentru că sunt. Pentru că mă dau jos din pat. Am avut și eu momentele mele de rătăcire, momente în care am crezut că lumea s-a sfârșit, când viața părea că nu mai are rost. Am avut și eu momentele mele de depresie. Am descoperit însă că orice situație nu e de nedepășit. Că de undeva, din infinit vine și soluția.

Zilele în care a fost sărbătorită femeia am ales să le petrec departe de lume pe de o parte pentru că am acumulat multă oboseală în ultima perioadă, pe de alta pentru că doream să fiu doar cu gândurile mele. Un rucsac, o carte, un prinț mic și la drum… 2 zile departe de lume , departe de tot. Din balconul camerei în care am stat vedeam coasta muntelui, albă, cu schiori veseli și zgomotoși; brazii verzi își scuturau cetina de restul de zăpadă ce se scurgea cu lacrimi pe petele de pământ reavăn de sub ei. Păsărelele ciripeau voioase, mulțumind Cerului pentru bruma de căldură. În cameră era cald și bine, cartea m-a captivat fiind o mare provocare pentru creierul meu. Citind, gândurile pleacă și revin cu întrebări, cu răspunsuri, cu îndoieli, cu idei noi.

Privirea mi se fixează în gol. Fericirea este despre a fi… Nu despre a avea…

Și de când am scris rândurile de mai sus a trecut doar o săptămână. Ceva s-a întâmplat și lumea întreagă s-a întors cu susul în jos: nimic nu mai e cum a fost. Călătoriile visate, gimnastica, programarea la coafor, totul dispare cu viteza luminii și eu rămân ușor mirată în mijlocul acestui vârtej și mă întreb: oare când toată nebunia asta, tot coșmarul acesta va dispărea, voi fi la fel? Noi toți vom mai păstra ceva din cei ce eram acum o săptămână?

Zilele ce s-au scurs au fost grele nu din cauza solicitărilor fizice sau psihice ci din cauza dezertorilor , din cauza celor care nu au înțeles încă că ceea ce trăim acum e ceva nou, ceva cu care nu ne-am mai întâlnit. Plec dimineața cu inima grea către spital și văd o mulțime de oameni care așteaptă tramvaiul, o mulțime de oameni care zilnic se înșiră în fața ușilor de la Lidl (oare ce or avea de cumpărat zi de zi??) și nu pot să nu mă întreb de ce sunt atâția pe drum? Înțeleg că unii merg la muncă. Dar vârstnicii? Copiii? Ce caută pe stradă??

Mâine mă voi trezi, mă voi îmbrăca și voi porni din nou către spital. Nu vreau laude, nu sunt un erou, fac ceea ce îmi place, ceea ce am învățat ani de zile, sperând că undeva acolo sus se va ține cont cândva de ceea ce fac pentru semenii mei. Sper ca mâine străzile să fie pustii, oamenii care nu au nevoie neapărat să iasă, să stea cuminți în căldura caselor lor și să ne lase să ne pregătim de furtuna ce va să vină. Zilele astea am înțeles puțin din ce simțeau soldații din tranșee înainte de luptă: așteptarea, starea de nesiguranță, starea de nerăbdare, să înceapă odată, măcar să vezi cu ce sau cu cine te confrunți. Războiul a început deja, colegii de la infecțioase deja sunt în prima linie. Noi îi urmăm la distanță scurtă. Curând, foarte curând vom intra și noi în joc.

Uneori mă gândesc că toată această situație e rezultatul gândurilor noastre: de câte ori nu v-ați repetat O, Doamne! Nu vreau să mai văd pe nimeni, nu vreau să mai aud de nimic, să nu mai fie nevoie să plec dimineața / seara la muncă, etc, etc, etc. Se pare că planeta sau cineva mult mai mare decât noi ne-a ascultat dorințele și acum se împlinesc… Acum nu mai e nevoie, nu mai e voie de fapt să ne vedem, să ne suportăm, mulți nu mai au voie să plece dimineața / seara la muncă. Și cu toate astea acum, mai mult ca niciodată vrem tot ce renegam săptămâna trecută.

Cineva spunea ca planeta s-a oprit. Și întreba retoric: Coborâm? Nu, nu coborâm, o repornim dar reamintindu-ne ce înseamnă răbdarea, toleranța, iubirea. De sine și de cel de lângă noi. Altfel suntem mâncați. Planeta nu ne va permite să coborâm, va avea grijă să se descotorosească de noi și nu într-un mod elegant… Pentru că ura , răutatea, viclenia, lașitatea sunt emoții care se pare că au trezit niște reacții neașteptate.

Venind către casă ieri am văzut o magnolie înflorită. În seara asta, ieșind cu Lisa am zărit un copăcel înflorit care m-a învăluit într-un miros cu iz de Rai… Planeta nu s-a oprit. Viața merge mai departe. Doar noi trebuie să ne oprim. De data asta însă trebuie să înțelegeți că nu o faceți pentru voi. O faceți pentru toți cei care sunt în categoria de risc, o faceți pentru cei pe care îi iubiți și o faceți și pentru noi, cei care suntem în tranșeele unui câmp de luptă neobișnuit și deloc convențional.

Fericirea este despre a fi… Nu despre a avea… „. Și eu sunt un om fericit. Pentru că sunt.

PS. Cartea se numețte DE MÂNĂ PE CAMINO, este scrisă de Ovidiu Dragoș Argeșeanu și vă recomand să o citiți cu mintea deschisă laaaarg, ca o fereastră către Univers.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s