Zilele trecute am auzit o cunoștință spunând că ar muri dacă ar sta închis în casă mai multe zile. Ce aș mai sta eu… Așa, vreo 14 zile, nici măcar nu m-aș apropia de ușă. Dimineață nu ar fi nevoie să mă trezesc devreme, mi-aș face o cafea mare, mare, cu multă spumă de lapte, aș privi copăceii din fața blocului. Chiar în fața balconului am un pom obrăznicuț, de câte ori bate vântul se înghesuie să intre în casă. I-am explicat de mai multe ori că nu încape în apartament, că locul lui nu e în dormitorul meu, dar insistă. Și creanga cu care bate în geam nu vreau să o tai, l-aș mutila și e păcat…
…Am un stoc grozav de cărți care abia așteaptă să fie citite; mirosul de hârtie proaspătă și cerneală… mmmm… ce plăcere… Și lumile în care pășești ușurel, pagină cu pagină, lumi știute și neștiute, lumi văzute și nevăzute…
…Sunt câteva rețete de prăjituri pe care nu le-am facut de multă vreme. Sabina s-ar bucura tare dacă le-aș scoate din cuptor. Miros de vanilie, scorțișoară, rom, ciocolata, nucă de cocos… Miros de copilărie, de bunici, miros de acasă. Mama mea face niște prăjituri de să te lingi pe degete… Miros de copilărie…
…Aș coase. Zi de zi. Am în cap trei cămăși. Trei proiecte, unul mai frumos decât celălalt. Aș coase cu toată plăcerea. Pentru mine cusutul este meditație. Este relaxare. Fiecare împunsătură de ac e o rugăciune, Nu mai există nimic în jur. Doar liniște . Și fire, culoare, poveste, bunătate, uimire, strălucire. Închid ochii și ca prin farmec se conturează camașa din proiectul #cospentruocauză. O cămașă manifest pentru salvarea planetei. Virusul acesta însă mi-a luat-o înainte și a oprit omenirea din fuga zilnică, haotică, din zbuciumul care nu aducea nimic bun.
…
Dar nu pot face nimic din toate astea… Mă trezesc dimineață cu noaptea în cap, beau pe fugă o cafea și plec la spital. Gândul că azi va exploda numărul de pacienți îmi dă fiori pe ceafă. Psihic sunt pregătită. Am în spate ani de epidemii: rujeolă, rubeolă, meningită virală, începuturile gripei aviare. Și atunci mi-a fost teamă, și atunci am fost în stand-by. Acum însă cred că tot antrenamentul de atunci va fi pus în practică.
Și în fiecare dimineață rămân fără cuvinte când văd autobuzul plin de persoane de peste 70 de ani. Oare unde se duc atât de dimineață? Nu au nici un stres. Stau pe scaunele autobuzelor cu sacoși în mâini și mă întreb oare ce e în capetele acelea? Și în față la Lidl același tip de oameni stau încolonați dimineața, înainte de deschiderea magazinului. Oare ce e de cumpărat așa, în fiecare dimineață?? Pâine? Pentru o pâine nu ai nevoie de un cărucior… Atunci??
Și mă găndesc cu tristețe la paturile puține de terapie, la oamenii mei cu care îmi împart jumătate din viață, le văd zilnic chipurile din ce în ce mai întunecate, avem familii cu toții, știm că odată intrați în joc va trebui să stăm în spital, că după turele prelungite va trebui să fim carantinați ca să nu ne infectăm oamenii dragi de acasă… Știm că resursele sunt limitate din cauza situației mondiale. Și oamenii aștia, senini, care cred că nu mai au nimic de pierdut se plimbă… Și nu îmi spuneți vă rog că merg să stea cu nepoții… Dacă ar fi așa, în mijloacele de transport în comun ar fi și cei ce merg la muncă. Din pacate pentru mulți munca nu mai există…
Și privesc cu jale, și știu că în 10, 15 zile spitalul poate fi plin , și parcă simt povara asta în spinare, un bloc de piatră care se prăvălește peste noi, toți. Și nu pot să nu mă întreb de ce mama dorului trebuie să intervină armata, poliția, autoritățile, ca să înțeleagă lumea că de data asta situația e serioasă. Și că noi, aștia care ne tot instruim cum să ne îmbrăcăm și să ne dezbrăcăm de echipamente de protecție venite parcă din vremea Inchiziției, am sta bucuroși acasă nu 14 zile ci o lună, două luni, trei. Să nu fie nevoie ca la finalul unei zile să îți sune telefonul și să iți spun: ÎMI PARE RĂU, AM FĂCUT TOT CE ERA OMENEȘTE POSIBIL…
DE CE NU STAI ÎN CASĂ???!!!???
iiesirucsac 