De multă vreme doream să văd acest film. Cutremurător. Brusc mi-au revenit în minte emoțiile trăite la Sighet, la Memorial. Toată durerea și groaza și suferința acelor oameni nu va putea niciodată să fie răscumpărată. Oameni împotriva oamenilor. Cumplit de dureros și adevărat.
Și azi, după o zi obositoare și care m-a lăsat fără energie am reușit și l-am văzut. Greu. Greu de digerat, greu de vizionat, greu de suportat… Și brusc mi-am dat seama că distanța dintre experimentul de la Pitești și ceea ce trăim azi e atât de mică… Și de data asta nu mai există un securist care să – l conducă. Nu mai e nevoie. Probabil că undeva în ADN ne-a rămăs sau a fost acolo dintotdeauna, gena aceasta de ură care iese la suprafață atunci când avem frustrări și ne lipsește curajul de a spune lucrurilor pe nume.
M-am regăsit în personajul lui Tase Caraman ( păstrând proporțiile grozăviei, doar ca simbol). El visa cu ochii deschiși și așa a reușit să supraviețuiască. Muzica a fost o altă pârghie pentru fiecare gură de aer.
Privesc în jur și văd o mulțime de oameni care aleg să strige, să-i persecute pe cei mai mici, să jignească; sub umbrela COVID-ului și a stresului nemăsurat, sub mantia eroilor din linia întâi, unii își lasă să iasă la suprafață comportamente de netolerat. Tase a supraviețuit datorită credinței, datorită muzicii și datorită amintirilor folosite pentru a recadra coșmarul pe care îl trăia.
Cred că și noi acum trăim un alt fel de experiment Pitești . Unii aleg să recadreze , să vadă că viața nu e doar COVID, că există încă lucruri frumoase în lumea asta, alții otrăvesc totul cu comportamentul lor, se plâng continuu, aleg să arate cu degetul în stânga și în dreapta, uitând că atunci cănd își îndreaptă degetul spre mine, spre tine, spre ceilalți, celelalte trei degete se îndreaptă spre el…
Teama mea e că nu vor plăti niciodată și noi vom rămâne cu traume și cu gustul amar….
iiesirucsac 