In luna martie scriam un articol – Fericire. Pauză. Era un strigăt de speranță că lucrurile nu vor ține mult, că vom învăța, că vom strânge rândurile și vom face front comun…
Au trecut de atunci șase luni. Șase luni care par că au durat cât o viață. Șase luni în care speranța că vom fi mai buni, mai înțelepți, mai toleranți… a dispărut! La început am mai scris despre ce trăiam. Apoi lucrurile au luat-o razna. Nu are rost să scriu aici despre sutele de pacienți care vin zilnic pentu testare. Nici despre zecile de pacienți îngrijiți în compartimentul dedicat, de către colegii care fac eforturi supraomenești de cele mai multe ori. Nu o sa vorbesc nici despre statistica zilnică, nici despe modul în care mass media dovedește în fiecare zi că facultățile de jurnalistică din ultimii 30 de ani nu au valoare nici cât o ceapă degerată (ca de altfel multe dintre facultățile apărute în perioada post Revolutia din 1989). Și nu mă puteți contrazice. Oamenii de presă caută doar scandal. Nimic concret, nimic științific… Scandal să iasă: o asistentă s-a bătut din dragoste… ASTA e una din ultimele știri… Pe cine interesează?? Pe toată lumea , se pare, câtă vreme televiziunile au rating la acele ore și ziarele se vând…
Pe urmă sunt cei care nu vor mască. Și nu vor interdicții. Și nu vor… orice. Și au dreptate! Câtă vreme organizarea , legile și normativele se fac din birouri, pe genunchi, de către oameni rupți de realitate, câtă vreme vor exista oameni care să spună că sistemul trebuie să funcționeze, fără să îți dea o soluție care să stea în picioare, cei care contestă măsurile luate au dreptate. Nu există logică, nu există claritate, nu exisă continuitate în toate hârtiile emise de vestita comisie de criză…
Dar să nu ne pierdem în polemici… hai să facem un studiu de caz. Unul mic, simplu… al meu. Vă povesteam despre minunata excursie la munte. (Un articol întârziat). Cu toții mergeți în drumeții cu prietenii. Sau la mall. Sau la restaurantul ăla cu terasa la șosea unde se servește capuccino cu spumă de lapte…. Îi știți de multă vreme: se mișcă, respiră, râd, glumesc, nu au nimic care să te facă să te gândești că ar fi bolnavi.
Și noi am plecat la drum cu aceeași idee: noi?!? NUUUU. Nu ni se poate întâmpla ! Și când am ajuns la pensiune una dintre amice era răcită. Cobză! Ce credeți că am făcut noi, toți oameni care de șase luni lucrăm cu pacienți cu COVID ? Am făcut nenumarate glume, miștouri, am râs și ne-am distrat maxim, recunosc. Apropouri cu lipsa gustului și mirosului, leacuri ca pălinca, etc, etc, etc… La întoarcerea acasă starea ei s-a agravat și a ajuns direct la spital, dependentă de oxigen, cu tratamente grele. Întreaga familie era pozitivă și slavă Domnului acum sunt bine! Dar sunt deja 4 săptămâni în care nesiguranța și incertitudinea și-au lăsat amprenta pentru multă vreme de acum încolo.
O să spuneți că a fost inconștiență. Din partea ei (au umblat niște vorbe) că nu trebuia să plece la drum! Din partea noastră, că nu trebuia să o luam, sau nu trebuia să rămânem… Din aștia care își dau cu părerea, muuulți, există pe toate drumurile! Și vorbele astea pot face mult rău… Dar hai să o luam ușurel. Când ne-am întors știam că o să fac boala. Simțeam. Știam și că o să trec ușor peste. Știți ce e greu în schimb? Gândul că pentru o scurtă perioadă , la întoarcere , m-am întâlnit cu copiii mei. Apoi eram îngrijoată pentru soțul meu care se înscrie cu succes în mai multe categorii de risc. Și mai eram îngrijorată pentru cei care au fost cu mine. M-am gandit atunci că dacă nu eram eu cu poveștile mele despe drumeții poate nici nu plecau… Dar gândurile astea au dispărut repede. Și vreau să înțeleagă toată lumea: nimic pe lumea asta nu se întâmplă fără motiv! E doar o părere că noi deținem controlul! Amica mea a fost doar un instrument în mâna Universului. Ceea ce trebuia să se întâmple s-a întâmplat! Deși am fost 6 oameni la aceeași masă, timp de mai multe zile, doar doi dintre noi ne-am îmbolnavit. De ce doar noi? Asta Cineva de sus, de foarte sus, muuult deasupa ministerului și președinției poate să știe…
Imediat ce am aflat că sunt pozitivă (sic!) am făcut evaluarea, și am primit indicații de tratament și izolare. Despre echipa medicală de la Institut nu pot să spun decât că sunt minunați. Oamenii aceștia muncesc în condiții groaznice, în echipamente greu de suportat, sunt epuizați fizic și psihic , trebuie să facă față zilnic noutaților de terapie și zilnic trebuie să facă tot posibilul să găsească soluții pentru cazuri ce par pierdute. Și culmea e că au găsit timp și cuvinte să mă încurajeze deși știam cu toții că în cazul meu datele științifice duceau către un viitor … argilos, de pământ galben.
Și iată-mă dragii mei cu o colecție de pastile neprietenoase, așteptând să fie ingerate, izolată și pozitivă. De fapt am fost doi pozitivi, că așa e, la bine și la rău… Norocul nostru a fost că simptomele au fost ușoare. De fapt, ca și colega și amica mea și eu am negat în primele zile, durerea musculară punând-o pe seama rucsacului greu de la munte. Durerea nu a fost ca la gripă ci mai degrabă ca atunci când faci o întindere bruscă. În punct fix. A ținut cam trei zile. Din ce în ce mai intensă, invalidantă, până a prins tot spatele. Apoi a fost o tuse ușoară, de o zi. În rest au fost 10 zile de stat în casă. Mulți pași între camere, făcut ordine, udat flori, mutat flori, mutat mobilă ușoară, comandat pe net. Și da, am avut timp de cusut. Timp berechet. Despre ce a ieșit… cât de curând.
După 10 zile de tratament am rămas doar pe vitamine. Și lucrurile au luat-o razna. Dureri articulare crunte, dureri musculare, transpirații ,simptomatologie digestivă, toate au năvălit pe neașteptate. Probabil întreruperea cortizonului a fost prea bruscă dar au fost cinci zile de cacao. Saturație bună, puls bun, fără dispnee dar o furtună inflamatorie care m-a ținut în pat câteva zile bune. Noroc că nu mă dau bătută așa ușor. Și noroc cu blănițele din dotare care moartă coaptă aveau nevoie de atenție. Acum lucrurile au intrat în normal și în curând îmi reiau activitatea.
Asta despre partea medicală.
Și acum hai să vă lămuresc ce voiam să zic în paragraful cu organizarea și normativele: am primit sms-ul cu rezultatul testului la 7 zile de la recoltare. 7zile! Câte se puteau întâmpla în aceste zile! În ziua 10 am fost sunată de cei de la DSP să mă întrebe dacă stau în București. Și mi-au transferat dosarul (??) la DSP-ul de sector. În ziua 14 am fost sunată de DSP-ul de sector pentru ancheta epidemiologică. Cui mai folosește această anchetă după atâta timp???? Eu știu ce am de făcut, am respectat izolarea dar cei care nu au de-a face cu medicina ce fac? Pe ei cine îi monitorizează? Toate bâlbele acestea duc la neîncredere și la apariția celor care contestă: masca, basca, guvernul și COVIDUL. Cei din echipa de criză nu înțeleg o chestie simplă: poți să ai telefoane, poți să ai paturi de spital, paturi de terapie, monitoare, ventilatoare.. Dacă nu ai oameni care să le folosească poți să pleci acasă. Un formular pe care să îl poți completa online ar face viața celor de la DSP mult mai ușoară…
Fizic voi recupera repede. Psihic… e foarte greu să stai izolat atâta vreme. Casa pare mică dintr-o dată. Și teama de a nu contamina pe alții cred că mă va urmări ceva vreme de acum încolo. Dar perioada asta a fost o binecuvântare din alte puncte de vedere. E o bună perioadă de dezvoltare personală. Depinde ce alegi să faci. Eu am cusut o cămașă. S-a cusut aproape singură. A vrut să fie cusută. Toate simbolurile s-au așezat pe pânză de parcă acolo erau de o veșnicie. Și în timpul asta am avut vreme să mă gândesc la ce s-a întâmplat. Să mă întreb de ce eu. De ce m-am îmbolnăvit, de ce pentru mine a fost așa, de ce pentru alții e fatal, de ce acum… La unele întrebări am găsit răspuns, la altele încă mai caut. Un lucru e sigur! Viața merită trăită, cu sau fără pandemie!
Așa că să ne vedem cu bine, negativi!
iiesirucsac 