inceputuri

Un articol întârziat…

Revelion 2020….Trei, doi, unu…. LA MULȚI AAAAAANI!!!! Steluțe colorate, artificii, șampanie, fețe fericite; și o dorință spusă în șoaptă, la ureche, Universului: aș vrea ca anul acesta să văd Traviata în întreaga Europă. Un gând, o dorință ce s-a născut după ce în ultimele călătorii am avut norocul să găsesc bilete la spectacole la care doar visam (Traviata la Scala din Milano, Flautul fermecat la Opera din Zagreb, Baiadera la Opera din Tokio).

Din păcate Universul avea alte planuri pentru mine. Deși am găsit un site care vindea bilete la Traviata în lumea întreagă, ca un făcut, de câte ori doream să fac rezervare se întâmpla ceva. Și în februarie au început să curgă știrile despre noul virus și tragediile din lumea întreagă. Din martie a început sarabanda, zilele mele de muncă păreau interminabile, cu toții eram prinși într-un carusel nebun care refuza să se oprească. Și s-au închis terasele, s-au închis restaurantele, s-au închis teatrele si sălile de spectacole și s-au închis granițele… poate cel mai dureros moment a fost când oamenii s-au închis în case. Și lunile au trecut: martie, aprilie, mai, iunie… În iulie am petrecut 4 zile la casuța din copac, o locație de poveste despre care o sa vă povestesc cu altă ocazie. Și caruselul a continuat să se învârtă, iulie, august, din ce în ce mai repede până când am simțit că trebuie să se oprească, orice s-ar întâmpla.

Și am început să îmi fac planuri de concediu. Ideea era să iau două săptămâni de concediu începând cu 1 septembrie. Abia așteptam: mă și vedeam stând în pat până târziu, lenevind cu un maraton de filme, citind ultimele achiziții de la Cărturești (și se cam adunaseră…), degustând un pahar de vin bun, băi cu săruri și masaje la domiciliu. Planurile s-au schimbat în dinamică, exact ca la Uber: la Constanța era de finalizat lucrarea de montare a centralei termice și curățenia după, mai erau de triat o parte din lucrurile adunate într-o viață de mamaie V., deci prima săptamână am programat-o… la mareeee. Acasă, adică la București întreaga casă striga după mine, neglijată de atâtea luni de plecat dimineață și revenit la ore variabile… Așa că a doua săptămână am fost nevoită să o dedic curățeniei de toamnă, aci, în buricul târgului…

Bine, bine, dar cărțile, vinul bun, leneveala…??!?? Între timp la muncă lucrurile nu s-au așezat așa cum doream eu așa că data de 1 septembrie a căzut… ca să nu mai pomenesc de amicii care își doreau să iasă la drumețit împreună cu mine… așa, de botez al muntelui, dacă se poate numi așa… Se pare că poveștile mele de la munte au început să devină interesante…

Și ziua mea?? Urma să o petrec înapoi la muncă?? Deci iar schimbare de plan, ziua de naștere trebuie trăită , simțită undeva departe de lumea dezlănțuită, așa cum ne-am obișnuit de ceva vreme încoace….

Așa că în acest concediu prelungit mi-am donat timpul copiilor mei (pe care îi ador) , Lisei (ea era cea mai depresivă din cauza programului prelungit…) – ea mi-a fost umbră în fiecare zi și noapte. Și prietenilor – satisfacția de a le dezvălui Bucegii (așa cum au făcut-o Gabi Jugănaru și echipa lui cu mine) a meritat fiecare secundă. Sper să fi reușit să aduc măcar o frimitură de bucurie în viața lor.

Așa cum vă spuneam am avut totuși o săptămână doar a mea. Anul astă nu am ajuns pe Camino, așa cum speram, nu am ajuns să văd și să ascult Traviata pe marile scene ale Europei dar am descoperit traseele ecoturistice din zona Moeciu – Fundata, trasee ce seamănă teribil cu cele de pe Camino Primitivo, poate chiar mai frumoase, plusul fiind adus nu in ultimul rand de lipsa dumetilor. In zona Moeciu se practică mult turismul din mașină. ,,Mergem la munte,,, spune tatăl și întreaga familie se urcă în mașină. Și în fiecare zi vizităm câte ceva, cu mașina. Mergem să luam masa. Unde? Nu știu, ne urcăm în mașină și vedem… Cunoașteți cu toții tipul ăsta de turism. Așa că am putut să mă bucur în liniște de niște peisaje absolut năucitoare: pășuni largi, pe care brândușele, nebune, erau înflorite de parcă venise primăvara, pădurea cu arbori atât de deși și înalți încât păreau din povești, cărări ascunse de crengile brazilor, un platou înconjurat de munți ca o cetate… Zi de zi câte 10 – 15 km, alături de un Prinț Mic și o Lisa fericită! Traseele sunt o inițiativă a celor de la Poarta Carpaților, detalii și instrucțiuni găsiți pe siteul lor. Din păcate omuleții colorați dispar în unele locuri și e nevoie de puțină răbdare până revii la traseu. Dar asta se putea întâmpla și pe Camino. Poate că și în asta constă plăcerea drumeției…

Dupa 6 zile de antrenament pe aceste trasee am plecat spre Sinaia unde colegii mei aveau să primeas că botezul Sfinxului. Au fost trei zile minunate, trei zile în care ei și-au depășit limitele iar eu am ajuns din nou la prietenul cu barbă de piatră. Era frig, teribil de frig și ceață. M-am ghemuit la adăpostul unei stânci și prin cap mi-a trecut un gând: e ultima oara prietene , anul ăsta când ne mai vedem… Un gând transmis de Univers, din subconștient. L-am alungat dar și azi mă urmărește. În noiembrie e ziua Sfinxului și am programat să fiu acolo și eu. Având în vedere ultimele evenimente însă, există varianta în care , poate, va fi mai înțelept să stau acasă. Dar când am fost eu înțeleaptă?!?

Așa că dacă vreți să vă încărcați bateriile luați-vă rucsacul în spinare și mergeți la Moeciu. Căutați traseele și după ce le parcurgeți… mai vorbim. Pentru că pandemie sau nu, merităm să trăim. Și nu sub globuri de sticlă!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s