Deși sunt născută și crescută la mal de mare, de câte ori am un moment liber pornesc către munte. Iubesc marea, nu pot sta departe de ea multă vreme, muzica valurilor mă liniștește, îmi dă o stare de bine; îmi place să zac pe un prosop, la soare, ore în șir…
Dar și în acest week end am fugit către munte, mai exact către Bucegi ….(mă fascinează munții aceștia, aici aș vrea să mi se odihnească cenușa când va veni vremea, dar sa nu divagăm…)….Am pornit într-o drumeție cu totul neobișnuită: plecarea a fost la doua jumătate dimineața, din gara Sinaia (așa cum sunt aproape toate plecările cu echipa de ghizi montani de la Mas Outdoor Experience). Am parcurs în tăcere și cu ochii lipiți de somn Transbucegiul (într-un microbuz, nu pe jos… ar fi fost crunt…) și am coborât la Piatra Arsă unde noaptea era neagră smoală și vântul ne mușca fără milă..
Am scos geaca de zăpadă și m-am înfofolit cu gândul la căldura patului din hotel, pat pe care l-am părăsit cu mare părere de rău… Încă mă întrebam ce caut eu acolo, la ora aceea mică a unei zile de duminică, când orice om normal la cap se odihnește până târziu… Dar cine a zis că EU sunt normală??!?
Urcarea s-a făcut doar la lumina lanternelor. E ciudat și totodată mult mai simplu să urci fără să vezi nimic în jur, să fii ghidat doar de lumina firavă a lanternei, lumină care îți arată doar unde să pui piciorul pentru următorul pas… Vă dați seama că nivelul adrenalinei a urcat până la cer, inima îmi bubuia ca o locomotivă, gâfâiam zgomotos. Nu am intrat în panică, pe lângă mine se auzeau doar respirațiile sacadate ale celorlalți participanți, semn că nu sunt singura care gâfâie…urcarea până sub cablurile telecabinei, în apropiere de Babele care dormeau pe ele s-a făcut dintr-o suflare (sau cel puțin mie așa mi s-a părut). E drept că atunci când pleci în grup ții ritmul, atât cât se poate ( îmi plac cei de la Mas Outdoor Experience că țin cont de cei fără antrenament fizic și imprimă grupului un ritm care să permită tuturor să savureze experiența muntelui; acum să nu vă imaginați o plimbare agale pe munte dar nici un marș forțat nu este…).
Muntele noaptea e fabulos. În vale se vedeau luminile din Ploiești și Câmpina, cerul era încă înnorat, de jur împrejur negru – smoală… Lanternele noastre – mici licurici în noapte, stârneau câinii ce păzeau turmele de oi din vale. Fiecare pas a fost o mare provocare , traseul către Crucea Eroilor de pe Caraiman e destul de dur pe întuneric, cu multe pietre (cred că bocancii care mi-au purtat pașii pe Camino – dragostea mea, trebuie schimbați deoarece cam derapează pe pietrele ude). Există două porțiuni de urcare pieptiș; recunosc că aveam emoții pentru aceste bucăți dar noaptea a ascuns traseul și nevăzând aceste porțiuni cap – coadă, creierul nu le-a mai perceput ca fiind grele. Doar puneam un picior înaintea celuilalt, având grijă să nu alunec alături, unde se deschidea hăul…
Am ajuns pe vârful Caraiman, la mică distanță de Crucea Eroilor (știați că monumentul a fost construit la cererea reginei Maria și amplasat pe vârful secundar al Caraimanului pentru a fi vizibil de pe întreaga vale a Prahovei?). Vântul s-a întețit mușcând fără milă. Ne-am căutat locuri adăpostite între stânci, cât mai comode, în așteptarea răsăritului. Efortul făcut ne încălzise, statul pe loc în schimb s-a dovedit o mare provocare deoarece temperatura era destul de scăzuta (3, 4 grade Celsius). Nu am putut bea cafeaua așa cum îmi propusesem deoarece degetele erau chircite în mănuși, dar spectacolul pe care soarele l-a dat dis-de-dimineașă a ținut loc de cafeină… S-a comportat exact ca floarea Micului Prinț, s-a lăsat așteptat, și-a aranjat fiecare rază, pentru ca apoi să ne ia prin surprindere cu forța cu care a spart norii. Magnific! După ce s-a ridicat cam de o suliță pe cer ne-am pus în mișcare și noi, de data asta pe coborâre. Pauza de admirație mi-a dat senzația ca frigul a pătruns în fiecare fibră a corpului meu, deși aveam echipament de iarnă ( în plină vară). Coborârea s-a făcut în liniște, fiecare încercând să își imprime imaginile în suflet.. Am ajuns curând la Sfinx ( din nou o locație preferată)… Dormea, blând și liniștit, încă singur, înconjurat de munți care fierbeau sub presiunea norilor împinși cu viteză de vântul buclucaș.
Aici am făcut o pauză mică, încărcându-mi bateriile pentru săptămâna care vine. Sfinxul e prieten vechi, ne privim în ochi de la depărtare și știe bine ce gânduri îmi trec prin cap… El dormea azi când l-am întâlnit, somn fără vise și fără gânduri care să îi perturbe liniștea…
Am coborât în Sinaia în jurul orei nouă și jumătate, moment în care turiștii abia se trezeau și căutau locuri la terase pentru a savura cafeaua de dimineață… Ciudat să vezi oameni care abia se trezesc la viață în timp ce tu ești deja epuizat dar atât de fericit!!!
Ce voiam să vă spun de fapt de la început : voiam să vă povestesc despre câinii-spirit, câini care apar de nicăieri, însoțesc grupurile de turiști (care au falsa impresie că acești câini vin doar pentru mâncare) și dispar discret atunci când grupul se întoarce în siguranță la mașini sau la cabane. Am întâlnit astfel de câini la Padina și am întâlnit un astfel de câine azi. A apărut din noapte , salutându-ne, dând laba fiecărui membru al grupului. Bucuria lui era dincolo de cerșitul câinelui de pe lângă casa omului… Ne-a însoțit tot drumul până la Cruce și înapoi, având mare grijă de cei ce rămâneau în urmă. A avut grijă de întreg grupul până la final când, epuizat, s-a așezat pe marginea drumului și a adormit. Ne știa în siguranță…
Poate nu credeți în așa ceva, poate credeți că am luat-o razna, dar astfel de câini te fac să crezi în minuni! Eu l-am salutat la plecare cu un NAMASTE! pentru că spiritul meu a simțit nevoia să salute spiritul minune ce ne-a protejat întregul drum.
L-am surprins într-o fotografie. Nu are nume, doar magie…
P.S. Mă întrebam de ce munte… pentru că muntele te învață să fii disciplinat și te învață ce e respectul. Dacă încalci legile muntelui pedeapsa e cruntă și o plătești de cele mai multe ori cu viața. Nu poți negocia… Și cu marea e la fel, doar că muntele pentru mine are încă multe provocări la care sper din tot sufletul să le fac față multă vreme de acum încolo…
iiesirucsac 