Femeia si strainul

Pe Mika Waltari l-am descoperit atunci cand am primit imprumut EGIPTEANUL, un roman cu milioane de cuvinte adunate intre doua coperti. Milioane de cuvinte alese cu dibacie : reusesc sa creeze imagini ce se infig adanc in constiinta, ramanand pe vecie in sufletul tau. Romanul a ramas unul dintre preferatele mele si il voi recomanda tuturor celor pe care ii iubesc. Vi-l recomand si voua pentru ca si voi sunteti aproape de inima mea. Nu o sa va para rau.

Dupa ceva vreme l-am redescoperit pe Waltari in romanul „Femeia si strainul”. L-am regasit pe povestitorul cu un talent extraordinar care numai din cuvinte reuseste sa creeze o lume intreaga in nuante de gri si negru, sau luminoase cand soarele se ridica pe cer si in sufletul personajelor, simti vantul care poate sa te sfichiuie pe fata sau il simti bland ca o mangaiere, in functie de anotimp, simti racoarea si prospetimea aerului dimineata, simti cat de dens este aerul din casa in momentele de tensiune.

Subiectul nu e unul nou: un cuplu. El si ea. Amandoi cu studii. Ea renunta la cariera pentru a fi alaturi de omul iubit. Traiesc cu fast, socializeaza zgomotos alaturi de prieteni care cauta compania financiara, cheltuie uneori mai mult decat isi permit dar dragostea e mare si oarba. El este insa un om slab: dependent de jocuri de noroc isi aduce familia in sapa de lemn si se impune retragerea intr-o localitate uitata de lume, acolo unde el avea o casa mostenire. Slabiciunea lui, caracterul gaunos, il conduce incet, incet spre alcoolism. Subiectul cartii este tocmai aceasta dependenta si felul in care afecteaza viata tuturor participantilor la poveste.

Fiinta slaba, delicata , eleganta, scolita este nevoita sa preia fraiele unei gospodarii despre care nu are habar. Este singura sursa de venit, singurul mod in care isi poate asigura supravietuirea, nevoile simple, de baza: hrana si ceva toale. Rochiile stralucitoare, blanurile, bijuteriile, mesele pantagruelice raman doar in amintiri, bine incuiate in cufarul creierului. In plus trebuie sa gestioneze si manifestarile de violenta alternand cu depresia cea mai profunda pe care o induce alcoolul in mintea omului iubit. Iubit? Iubirea s-a pierdut in negura timpului, a fost inlocuita de mila, de compasiune si apoi treptat de ura, nepasare, dezgust. Intr-o societate in care divortul era o rusine, femeia ramane legata de un strain pentru care nu are nici o emotie, nimic. E doar o gura in plus de hranit. Femeia frumoasa si fina se transforma, isi pierde gratia, devine urata nu atat datorita timpului care a trecut peste ea cat din cauza suferintei. Si cum se intampla adeseori in astfel de cazuri alcoolicul reuseste sa ii faca pe cei din jur sa se simta vinovati de starea lui, sa le scada stima de sine si sa considere ca ceea ce li se intampla este binemeritat. Framantarile femeii sunt surprinse in cuvinte putine, dar ce imagine ravasitoare! Si de undeva, din negurile de peste dealuri apare o raza de speranta. Un om, un barbat cu un trecut la fel de misterios ca al ei reuseste sa o scoata din carapace, sa infloreasca si sa scoata la iveala gratia si prospetimea de alta data. Soarta insa ii e potrivnica, sotul cu creierul imbibat in alcool simte amenintarea si intervine intr-un mod brutal. Nu o sa va spun toata actiunea cartii. Cine stie, poate intr-o zi , trecand pe langa un anticar o veti zari si o sa va aduceti aminte de cuvintele mele. Nu sunt atat de dibace ca ale lui Waltari dar sper ca v-am starnit curiozitatea sa o rasfoiti.

Multi spun ca alcoolismul e o boala. Cred ca perceptia acestei situatii depinde in ce barca te afli: in afara povestii, privind realist si medical, intelegand mecanismele fiziopatologice si psihologice, cautand solutii medicamentoase asociate cu terapii de lunga durata, sau in interior: alcoolicul care sub actiunea drogului nu mai percepe realitatea si incepe sa creada ca toata luimea conspira impotriva lui, ca el nu are nici o vina pentru ca se afla in situatia asta; de vina sunt cei care il persecuta, cei care ii fac viata un iad; el nu are nici o responsabilitate. Pentru orice i se intampla vinovati sunt cei din jur. Orice cuvant ii adresezi este rastalmacit si intors impotriva celui care l-a rostit. Nimic nu e bine, nimic nu e corect.

Tot din poveste este si sotia, cea care este vinovata de toate si de nimic. Ajunge sa se deteste, sa uite cine e si ce isi doreste, ii scade stima de sine. Oricat ai vrea sa privesti la rece situatia, din interior este aproape imposibil. Oricate cunostinte medicale ai avea comportamentul celui de langa tine te duce inevitabil spre disperare.Si oricat ai vrea  sa  o pastrezi, iubirea se stinge. Dispare imaginea omului de care te-ai indragostit, se ascunde sub pungile vinete de sub ochi, sub mirosul gretos ce pluteste dimineata in dormitor, sub neglijenta afisata in tinuta din fiecare zi. Apoi, de cate ori incerci sa te apropii te lovesti de un zid de dusmanie, vorbe grele aruncate la intamplare care lasa rani adanci acolo unde cad. In rarele momente de luciditate se intorc catre tine ochi adanciti in orbite, ochi care te intreaba unde esti? de ce te-ai indepartat? In momentele astea te gandesti ca ai gresit, ca nu ai fost alaturi cand a avut nevoie de tine. Si dupa putin timp aceeasi ochi, tulburi si goi nu te mai recunosc, te resping si te ranesc.

Toate aceste emotii si ganduri le veti gasi in paginile cartii, le veti trai pe rand alaturi de personajele pe care le veti iubi sau le veti detesta. Veti simti gustul sangelui pe buze in momentele de maxima intensitate, veti plange si veti spera alaturi de acesti oameni pe care Waltari i-a sculptat din cuvinte, pentru eternitate.

De multa vreme am vrut sa scriu despre aceasta carte. De fiecare data ceva ma oprea. Poate nu ii venise randul, poate emotiile traite nu se asezasera in lacasul lor. Azi m-am trezit cu gandul la ea. Si la voi, cei pe care ii iubesc.

Cititi cartea si poate intr-o zi ne vom intalni la o ceasca de ceai aromat si o cana de vorbe iscate de povestea Femeii și a Străinului său…