Blanosii din viata mea

Nu cred ca am poze cu toti. Dar ei sunt in sufletul meu, in mintea mea si oricand pot sa ii descriu cu zeci de amanunte.

Ghemotoace de iubire abandonate de animale bipede in conditii de neimaginat, sau pur si simplu nascute pe strazi si accidentate.

Nu scriu acest articol pentru a spune ce lucruri grozave am facut eu. A fost doar alegerea mea! Multumesc pentru toleranta membrilor familiei mele care au suportat diverse situatii (uneori neplacute) doar pentru niste ochi minunati, blanite matasoase, codite pleostite sau agitate, mutrite dragalase sau pur si simplu sufletele aflate in dificultate.

Animalele au fost favoritele mele de cand ma stiu. Am crescut la curte, parintii si bunicii mei au crescut animale pe langa casa :purcelul de Craciun era ceva obisnuit – nu voi uita niciodata un exemplar de Bazna, sportiv, campion la 100 m garduri, sarea parleazul una- doua si se lasa cu o urmarire ca in comediile spumoase cu Stan si Bran; il prindeam de coada ca era rotunjor si asa reuseam sa ii opresc escapada prin curte… Alt an, alt porc de data asta o femela din rasa marele alb; blanda, cu niste ochi galesi. Isi scapa piciorul intr-o gaura facuta in podeaua cotetului. Rezultatul: fractura! Vine veterinarul, cine sa intre sa o linisteasca? EEEEEU! Eram copil, mica, incapeam usor in cotet, aveam suficienta mobilitate sa ma fatai pe acolo! Ce importanta m-am simtit cand veterinarul mi-a dat indicatii clare in ce priveste compresele cu apa de Burow! Am ingrijit-o cu multa dragoste! Din pacate  a avut aceeasi soarta ca toti ceilalti, de Craciun: in farfurie!

Tot acasa am avut gaini. Si cocosi! Pintenatii ma sperie foarte tare chiar si acum , la varsta asta! Am fost atacata de mai multe ori prin curte si de atunci am ramas cu fobii… Cine sa stea sa le trateze? Tin minte un cocosel alb, pintenat rau si gures peste masura. de cate ori ma vedea prin curte sarea sa ma bata cu aripile si sa ciupeasca. A ajuns in ciorba dar dupa ce m-a terorizat ceva vreme. Puii de la alimentara si acum ii iau fara cap si ghiare. Nici macar asa, decapitati nu pot sa ii ating…

Primul caine a fost Labus, un maidanez negru carbune! Am plans cu el in brate ore in sir cand bunicii mei au decis ca trebuie sa devina paznic la vie desi asta insemna doar mutarea lui cateva strazi mai incolo. Am amintiri cu el si sora mea care la vremea aceea pornise in picioare si asa, mai taras, mai bipeda a ajuns langa blegutul de el. Si… l-a muscat de bot! Si ea, ca si mine ( si mai ales ca mama noastra, prea buna pentru secolul asta) iubim micutii parosi! ( uneori „micutii”au avut si dimensiuni impresionante)

Dupa el a venit randul unei metise de ciobanesc german: Diana. Am luat-o de la Predeal, de la gazdele la care am stat intr-un concediu petrecut cu parintii mei. Era asa de mica incat a incaput in buzunarul unui Oltcit. Cu Diana am putine amintiri, a fost legata de mamaie de mititica pe principiul cainele trebuie sa stea in lant. Era caine de paza, nu se apropia nimeni si nimic de casa, era vigilenta si agresiva.

A murit batranica si voi regreta mereu ca a stat in lant dupa modelul batranesc. Acasa a urmat Codita. Eeeeee… aici lucrurile au stat cu totul altfel! Dihania blanoasa era copilul Dianei, mama l-a pastrat si din momentul ala mama mea a devenit mama lui! A crescut si a trait ca un boier! Nu a stiut ce e lantul si a fost liber in ditamai curtea. Caine atat de inteligent nu am mai vazut. Numai ca nu vorbea! Se trezea dimineata odata cu mama, beau cafeaua impreuna. Daca mama intarzia, venea la fereastra si o „striga”. Aveau impreuna tabieturi… A „plecat”pe la 16 ani, dupa ce a facut o tumora ce a ulcerat. Felul in care l-a ingrijit mama… fara cuvinte! Acel caine a fost parte din sufletul ei minunat! Cand a trebuit eutanasiat parintii mei au fost devastati: pe de o parte era decizia cumplita de a-l eutanasia pe de alta ochii plini de suferinta ai blanosului. In curte le-a ramas o javruta adunata de pe strazi, fara un ochi, lunga la corp si cu labe mult prea scurte, batrana, fara dinti. Fetita venise in urma cu vreo 2 ani la poarta, iarna, pe un ger cumplit, cersind adapost. Mama nu a putut sa o lase in strada si i-a facut loc langa Codita, ca vorba ceea: unde mananca unul, mananca  si al doilea… Fetita a disparut de acasa cu putin inainte de a muri mamaie, prevestind parca plecarea spre lumi mai bune.

Odata cu Codita mama a hotarat! Fara blanosi in curte! dar intr-o zi am gasit pe net un anunt: o dihanie neagra ca iadul , cu ochi ca 2 boabe de cafea si o codita jucausa avea nevoie de casuta. Asa ca fara sa stau pe ganduri am luat legatura cu cea care il detinea si uite asa tiganul de Bucuresti a ajuns la mal de mare. Un lungan cu labe lungi, suplu si atat de alintat ca uneori iti vine sa ii musti urechile…Blakie ii este numele, si domneste in curtea si casa parintilor ca un pasa!

Cam astia ar fi cei de acasa, de la mama. In ce ii priveste pe cei adunati de mine….

Sa incepem cu Toto, motanul pe care l-am gasit in fata blocului. Era un ghem de par rar, alb, i se vedea pielea roz, ochii erau 2 gauri pline de puroi. Incapea intr-un pumn. L-am dus la mai multi veterinari (primul m-a sfatuit sa il pun la loc unde l-am gasit ca sa moara in liniste(?!?). Intr-un final, dupa mai multe operatii motanul a supravietuit dar nu s-a putut salva nici un ochi. Desi cu handicap (in capul meu) Toto a crescut si a devenit un motanoi iubitor si torcacios care nu avea nici o retinere sa topaie prin casa, asta dupa ce invatase topografia apartamentului. Nici unul dintre cei care ne-au trecut pragul nu si-au dat seama ca avem un pisic orb.Anii au trecut si cand ne-am mutat la Bucuresti am mutat si motanul. Am fost nevoita sa renunt la minunea blonda asa ca l-am daruit unei prietene minunate care iubeste blanosii la fel ca mine. Azi Toto e un motan de casa mare, are la dispozitie ditai curtea si casa.

Daca e sa vorbim tot despre pisici… ar mai fi Ivan, motan stradal care atacat de caini, cu o laba franta in 3 locuri mi-a cerut ajutorul urcandu-se, Dumnezeu stie cum in balconul de la etajul 1. Fugit la veterinar, operat, pus tija. Motanul bionic este acum chiriasul unei prietene dragi, are si mostenitori, (ce, crai dihania!) si pare ca e fericit… Arpagic este un alt motan adorabil gasit aici in Bucuresti, pe o caldura ingrozitoare. Mieuna ca din gura de sarpe. L-am luat cu gandul ca il racoresc putin si il restitui mamei pisica. Dihania nu era intarcata, pisica nu era nicaieri asa ca am hranit blanita portocalie timp de o luna cu seringa ca din biberon nu voia sa traga. Acum e motanoi-boieroi si infrumuseteaza viata unei familii deosebite.

Nu am reusit sa il salvez insa pe Arpagic II, tot motan, tot roscat (acum daca stau sa ma gandesc cam toti au fost roscovani…), otravit in curtea spitalului unde lucrez. Degeaba l-am dus la veterinar, degeaba a primit tratament, a murit in cateva ore, chinuindu-se ingrozitor. Ar fi fost un exemplar extraordinar. Asa a fost sa fie…

Acum trei ani am adoptat-o pe Lisa, tomberonista de Bucuresti abandonata intr-un parc, fara mila. A fost gasita de oameni cu inima mare care au luat-o acasa, si au promovat-o pe net. Fiind ziua mea, Lisa a fost cadoul perfect. Are niste ochisori care te baga in boala, este o alintatura fara margini, fara limite, nu ii poti refuza nimic. Cand am adus-o acasa incapea toata in bratele mele. Acum s-a lungit, este o combinatie ciudata intre un tekel si un maidanez flocos. Iarna se imbraca intr-un blanoi gros, primavara ne facem freza si arata ca un parizer cu 4 labute. Si o iubesc maxim. Este blanita mea cea mai, si cea mai…

Intre timp am mai salvat 2 blanite mici, mititele pe care un om fara minte le-a aruncat in curtea spitalului (desi imi propusesem sa fiu cuminte, sa nu mai duc nimic acasa…). Nu am putut sa trec nepasatoare pe langa ei. Fetita era deja napadita de furnici, abia se mai misca, baietelul smecheras cand m-a vazut s-a urcat pe piciorul meu. I-am dus acasa, i-am despaducheat, i-am dus si la veterinar. Acum fiecare este la casuta lui, aducand bucurie in inima celor care i-au adoptat.

Această prezentare necesită JavaScript.

In prezent eu raman cu micuta Lisette, blanoasa sefa a inimii mele, sperand sa fim impreuna cat mai mult. Si sper ca si voi, daca nu ati facut-o inca sa adoptati blanite si codite abandonate pentru ca au multe de oferit. Gratis!