V-am promis la inceputul acestui an ca va voi purta cu mine in lung si in lat… Dupa Iasi ,AIDOMELE au plecat la Suceava. Motiv pentru care mi-am luat rucsacul, Printul si am plecat. 7 ore pe calea ferata, prilej de distractie deoarece orice calatorie cu trenul ma face sa ma gandesc la Olguta lui Ionel Teodoreanu si calatoria ei catre Balti, in cautarea iubirii. Ma fascineaza scriitorii care reusesc din cuvinte sa iti astearna in fata ochilor imagini ce-ti raman pe veci pe retina. (Cine nu a citit inca La Medeleni… nu e tarziu sa o faceti cat mai curand!)
Am avut compania unei doamne care tot drumul a vorbit la telefon. Sunt unii lideri innascuti… doamna a dat telefoane, ordine, a tesut ite legate de avocati, mosteniri, bani.Vasilica era personajul principal, tantalau si greu de cap. Doamna il consilia agresiv, cu voce tare, sa auzim cu totii cat e de priceputa. Ma asteptam ca la finalul convorbirilor sa ne intrebe pe fiecare despre obiectivele pe care le avem, incotro ne indreptam si care sunt motivele care au determinat deplasarea… Nu a mai avut timp, a coborat in viteza cu bagajul falfaind si telefonul zbarnaind.
Cum drumul a fost de lunga durata am citit primul volum din seria MISS PEREGRINE (despre aceasta carte trebuie sa vorbim cat mai curand!)
Sa revenim insa la Suceva. Ajungem la gara, coboram in viteza. Avand mai multe carti in dotare, una dintre ele (nu Miss P!) a ramas in tren. Domnul conductor (multumiri nenumarate) spre uimirea mea a strigat dupa mine pe peron cu cartea in mana, fluturand-o..Apelativul „domnisoara ” m-a facut sa zambesc si mi-a infrumusetat ziua.
Pentru ca aveam cazare in afara orasului, am hotarat sa mergem prima data la muzeul de etnografie, Hanul Domnesc. Si de aceasta data „competentele” noastre de orientare au fost excelente: am pornit pe jos nestiind ca e mult de mers si drumul urca… si tot urca… si tot urca…Am mers o ora pe jos. E drept ca orasul e frumos, oamenii sunt frumosi. Efortul insa a fost mare, rucsacul cantarea greu, picioarele parca erau de plumb. Colac peste pupaza luasem cizmele de ploaie si afara era un soare mare si rotund care ne ardea fara mila. Pot sa spun cu mana pe inima ca toate drumurile din Suceava sunt asa, urci si tot urci… Dar ce peisaj frumos! Daca Iasul era gri aici casutele sunt majoritare blocurilor betonate. Hanul Domnesc este locatia Muzeului de etnografie. Cladire cu vechime si poveste unde am intrat cu sfiala. Aidoma era deja pe pozitii, am ajutat la ultimele detalii. Ioana Corduneanu impreuna cu doamnele de la muzeu au realizat o expozitie minunata, iile noastre cusute in secolul vitezei fiind expuse langa camasi cusute de maini necunoscute, plecate de mult dintre noi. Energia, gandurile si visele lor insa le poti ghici sub geamurile vitrinelor ce adapostesc capodoperele lucrate cu atata migala.
Dupa ce ne-am asigurat ca lucrurile sunt ok am pornit catre locul unde ne-am gasit cazare. Din pacate acolo se ajunge doar cu taxiul sau masina personala. Prima varianta ne apartine noua. Locatia, Conacul Domnesc este de muuuuulte stele. Personalul excelent, un restaurant cu bucate alese, specifice zonei (si cu multe feluri pentru mofturosi). Camera absolut minunata cu un pat indecent de primitor si confortabil. Baia merita toate laudele, curatenia nu mai vorbesc. In camera aveam din partea casei apa plata sau minerala deoarece hidratarea este importanta pentru fiecare dintre noi. Am cazut rupte de oboseala si am dormit somn fara vise. Dimineata am pornit iar spre oras, spre minunata expozitie.
Vernisajul a fost ca de fiecare data fabulos: Ioana, cu farmecul, charisma si calmul ei a dat informatii concise, la obiect, punctand inca o data importanta acestui vesmant de poveste. Iia va ramane dragostea mea. Purtand-o simti ca ai o legatura cu toate femeile dinaintea ta. Poate femeia romanca cosea fara sa se gandeasca mult la toate interpretarile simbolurilor asternute cu acul pe panza. Dar cosea cu gandul la destinul ei, la protectia de care avea nevoie ea si familia ei, protectie divina; nevoie transmisa din generatie in generatie cu acul si ata. Cosea si se ruga pentru ea si ai ei si toata aceasta energie se acumula in ceea ce se nastea sub mainile ei. Purtand o iie veti simti fara indoiala toata aceasta incarcatura si veti vedea ca va simtiti mai puternice, mai frumoase si mai intelepte ca oricand. Iia te obliga sa ai o anumita atitudine, nu poti merge garbovita : indrepti coloana instinctiv si ridici fruntea catre cer. Rugaciunile celei care a cusut-o te protejeaza si pe tine si te simti in siguranta, gata sa darami muntii.
A doua zi a fost, conform traditiei ( de acuma), de a lua la picior orasul asa ca am mers la Cetatea Sucevei si la Muzeul satului bucovinean. Cine sa stie ca la Suceava vremea e inselatoare? La cetate, sus, un frig de sa crape pietrele. Proiectul cu bani europeni a permis autoritatilor sa refaca atmosfera vremurilor demult apuse si sa aduca informatia despre istoria locului si a oamenilor ce au trait pe aceste meleaguri, utilizand metode moderne. E drept ca renovarea s-a facut folosind materiale specifice vremurilor moderne dar timpul va aduce culoarea zidurilor la aceeasi culoare, plantele vor pune stapanire si pe portiunile renovate.
Muzeul satului bucovinean este genial, in casele adunate intr-un satuc multicolor erau punctate evenimentele ce marcheaza viata satului. Frumos ilustrate nasterea unui prunc, cu botezul, ursitoarele si cantecul de leagan al mamei, nunta cu mirii, nanasii si nuntasii; ceterasii care cantau din boxe te faceau sa salti piciorul a batuta moldoveneasca. Socant a fost ritualul inmormantarii, bocetele ce razbateau dincolo de ferestre te faceau sa ti se zbarleasca parul de pe tot corpul: in casuta cu doliu la poarta, manechinele erau asezate ca la priveghi, langa cosciugul in care se afla un tanar fecior. Mai ca iti venea sa te asezi sa aprinzi o lumanare de pomenire si sa versi o lacrima pentru cei dusi.
Afara insa primavara inebunise, verde crud in copaci, muguri ce stateau sa plezneasca, floricele ce indrazneau sa isi arata coronitele soarelui care iesise timid dintre nori… Ne-am intors tot pe jos, drum la vale de data asta. Minunata zona. Am mancat la un restaurant in parcul central, bucatarie specifica zonei, servire impecabila si gustul minunat.
A fost frig, mult prea frig la Suceava. Noi ne-am imbracat binisor, destul de gros . Totusi sus la cetate am tremurat marunt. Fiecare frison a meritat insa: un orasel de munte cochet, cu un muzeu al etnografiei genial, cu oameni deosebiti, amabili, zambitori, gata sa iti dea informatii despre ce este expus si mai ales despre ce e in depozite. Acolo se afla munca lor. Si se simte pasiunea in vocea lor. Le iubesc pe acele doamne care si-au dedicat timpul noua, celor prezenti la vernisaj, facandu-ne sa ne simtim ca acasa. Oricand voi reveni cu mare placere.
Nu sunt multe de spus in cuvinte. La Suceava am simtit! Asta este verbul care ar caracteriza acele momente. Am simtit: bucurie, mandrie, frumusete, acceptare. In curand expozitia va fi la Botosani. Asa ca veniti si va minunati! Incarcati-va bateriile si bucurati-va sufletul!
iiesirucsac 