lumea e un spectacol...

DrumetIE (I)

Iubesc muntele! L-am iubit dintotdeauna. Am amintiri minunate din taberele in care am fost pe vremea copilariei, am amintiri minunate din concediile in care am fost impreuna cu copiii. De ceva vreme nu am mai ajuns pe creste. Am avut impresia ca nu o sa mai pot urca niciodata.

Si intamplare sau nu, pe peretele de FB mi-a aparut un eveniment. Un grup de tineri ghizi montani organizau o drumetie. Mi-a placut prezentarea , mai ales ca se preciza ca e pentru oameni fara conditie fizica deosebita. Asa ca m-am inscris si eu. Si am plecat…Am cunoscut oameni minunati. Oameni cu care am rezonat din prima secunda. Iar drumetia a fost extraordinara. Am inceput cu o scurta vizita la sanctuarul ursilor, loc unde am avut ocazia sa cunoastem parosi uriasi salvati din mainile unor oameni ingrozitori. Aici si-au gasit linistea pentru restul zilelor.

Initial, cand am pornit sa urcam pieptis, m-am gandit ca pana aici mi-a fost. Mi-am amintit de replica lui Octavian Cotescu  numar pana la 5 si respir adanc si exact asa am facut, cu zambetul pe buze. Si inima a ramas in piept la locul ei. Peisajele sunt de o frumusete ametitoare. Afara era cald, soare, atmosfera a fost extrem de relaxanta. Am ajuns pana la cabana Curmatura. EU! La coborare a fost mult mai usor, ca doar veneam la vale.Se intunecase binisor cand am ajuns la locul de intalnire de unde ne luau masinile

Cheile Zanoagei sunt de o frumusete coplesitoare: stanci suspendate intre cer si pamant, drum serpuit printre pereti de stanca cu chip impietrit, soare si umbra alternand la curbe, miros de brad, inceput de toamna, exact acel moment cand muntele isi etaleaza cea mai frumoasa paleta de culori. Oameni veseli, prietenosi, oameni cu care rezonezi sau nu dar care iti intind oricand o mana de ajutor la propriu, atunci cand urcusul iti scoate sufletul din piept si ti-l arunca departe, pana la cer.

 

Ne-am despartit cu imbratisari si speranta ca ne vom revedea. A doua zi am continuat aventura… Ne-am urcat in telecabina si am mers pana la cota 2000. Un loc absolut fantastic, departe de lumea dezlantuita din oras, unde linistea e la ea acasa. Daca exista un loc unde sa te poti deconecta de la tot, acesta este. Am savurat aceasta liniste si peisajul fabulos si apoi am pornit catre Sinaia pe jos, gandind ca la coborare o sa fie usor. Ne-am inselat in mare parte dar credeti-ma ca daca as merge din nou, as face la fel. Padurea inundata de culorile toamnei, fosnetul frunzelor, crengutele ce pocneau sub picioare, mirosul de brad, racoarea, umbrele ce se lateau in functie de pozitia soarelui ce se filtra printre crengi.. Toate acestea au meritat din plin .

Bineinteles ca nu puteam sa ma opresc aici Asa ca intr-o zi in care multi au renuntat din cauza conditiilor atmosferice am pornit alaturi de Sab sa cucerim varful Omu. Afara era frig, in inima cald si bine, oameni minunati in jur. Drumul pana la platoul Bucegilor nu e greu. Rasuflarea mi-a fost taiata insa de minunatia de spectacol pe care natura l-a dat special pentru noi. Un val urias de ceata ne-a insotit tot drumul, invaluindu-ne sinuos, departandu-se uneori pentru a ne dezvalui imagini ca in povesti dupa care se aseza din nou ascunzand tot intr-un nor pufos si cenusiu.

Babele, triste si infrigurate stateau chircite acolo pe platou Nu pareau incantate de vizita. Insa Sfinxul…. la el doream sa ajung de multa vreme Simteam o chemare muta, simteam ca trebuie sa ajung sa il mai vad macar o data. Mut, maiestos, cu fruntea sculptata de vant, venit din timpuri stravechi , imi da o stare de bine, de liniste si bucurie .

Dupa ce ne-am incarcat bateriile am pornit catre varful Omu. EU! Din nou am intins coarda maxim, inima din nou a pornit la galop, gata sa iasa din piept. Au fost momente cand m-am intrebat ce caut eu acolo. Trebuie sa recunosc asta. Insa odata ajunsa sus satisfactia a fost atat de mare! Reusisem din nou!  Afara erau -5 grade, zapada era in elementul ei, imbracase in haine de sarbatoare minunatele plantute ce supravietuiesc in acele conditii vrajmase. Un ceai fierbinte, o ciorba de cabana.. Nu iti poti dori nimic mai mult!

Coborarea a fost .. nici grea, nici usoara. Lunga. Frig. Adrenalina ne-a explodat in vene atunci cand ghidul a dat indicatie sa mergem cat mai aproape, in sir indian, ceata inundand poteca de parca nu voia sa ne permita coborarea . Ne-am intors acasa cu zambete pe buze, cu inimile pline de toate imaginile zilei, de energia acestor munti minunati.

Ce a urmat? Ghiciti oare?

IMG_8461

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s