taceri

covid 19 – jurnal de pandemie 1.1

Concluzii după o săptămână de muncă (sau cum să rămân întreagă la cap după ce mi-am asumat o pălărie care pare mult mai mare decât capul meu):

1.Harta nu e teritoriul – în încercarea de a înțelege ce ni se întâmplă în această peroadă construim în minte reprezentări interne despre ce credem că ni se întâmplă. Percepția asupra realității este diferită de la un individ la altul, în funcție de filtrele pe care le are fiecare dintre noi (vârstă, religie, educație, experiență, valori). Această reprezentare internă ne determină gândurile, emoțiile, răspunsurile.

2. Oamenii reacționează la experiențele lor, nu la realitatea în sine. Știri din toată țara despre lipsa de echipamente de protecție, atitudinea de așteptare, să vină cineva să ne arate, să vină cineva să ne dea, să vină cineva să ne pună la dispoziție, toate adunate au creat o isterie generală. Grupurile din lumea virtuală măresc anxietatea, persoane care au timp despică firul în patru, în șase, în opt, fără să facă practic nimic. Doar aruncă o întrebare și ceilalți încep să tricoteze pe subiect până se sufocă de spaimă și angoase. Așa se face că unii și-au făcut în minte scenarii apocaliptice despre cum va fi când vom îngriji pacienții cu SARS COV 2 și încearcă din răsputeri , uneori depășind limitele bunului simț și orice noțiuni de epidemiologie învățate în facultate , să se izoleze sub false globuri de sticlă. Afișe cu mesajul de ACCESUL INTERZIS au apărut pe ușile unor cabinete, urlete și victimizări, NIMIC NU E PREGĂTIT, NIMENI NU ȘTIE SĂ FACĂ NIMIC… E normal să existe sincope, să nu fie totul pus la punct dar toate pot fi remediate dacă există răbdare și colaborare.

Simplu ar fi fost să se informeze. să vină în locurile în care deja se dansează pe muzica COVID 19 și să ne întrebe cum ne descurcăm. Să ni se ia pulsul. Să cunoască oamenii minunați cu care fac echipă, oameni care nu au avut nici o secundă de ezitare atunci când au început să sosească pacienți posibil infectați.

3. A avea cel puțin o alternativă este mai bine decât a nu avea alternativă. .. Asta e pentru mine ca un motto. Uneori este în defavoarea mea deoarece toate întrebările se îndreaptă către mine și toți se așteaptă să scot soluția cum scoate magicianul iepurele din joben. Această prezumpție îmi este însă cea mai dragă deoarece creierul este pus la muncă permanent. Poate am șanse să nu mă împrietenesc prea devreme cu neamțul…

Flexibilitate în gândire și în acțiuni, să găsesc cât mai multe variante de rezolvare pentru o situație, sporește confortul psihic atât pentru mine cât și pentru ceilalți. Dar cum îi faci pe cei din jur să gândească așa? Cum să oprești din tiradă un om care nu are pe masă o hârtie și strigă la cei din jur deși poate scoate din computer câte copii dorește? Motivul invocat: nu era treaba mea, astea trebuia să fie deja aici… Atitudinea aceasta și comportamentul specific triunghiului salvator – victimă – acuzator îngreunează orice relație fie ea profesională sau personală.

4. Orice acțiune are la bază o intenție pozitivă. Asta trebuie să îmi amintesc eu în fiecare secundă, zi și noapte. Comportamentul unei persoane nu reprezintă automat persoana însăși. Îmi va fi foarte greu să accept această prezumpție, să iert atitudinea agresivă a unora, să găsesc scuze / toleranță deoarece știu că agresivitatea a fost determinată doar de frică. Criza va trece și noi ne vom întoarce la activitățile obișnuite. Dar vom mai fi aceiași? Îmi voi păstra disponibilitatea față de toți în aceeași măsură? Dacă experiența asta mă va face mai dură?

5. Sensul comunicării nu rezidă doar în ceea ce intenționezi tu să transmiți ci și în reacția pe care o primești tu ca răspuns. Reacția poate fi diferită de cea la care mă așteptam, dar nu există eșecuri în comunicare ci feed-backuri. Dacă nu am obținut rezultatul scontat trebuie să modific ceea ce fac și să îmi asum responsabilitatea pentru comunicare… Greu , foarte greu, dar va trebui să iau în calcul că în această săptămână e posibil să fi transmis greșit mesaje, de aceea răspunsurile primite.

6. Dacă vrei să înțelegi, acționează. Învăț făcând. Încă nu am găsit soluția pentru a-i mobiliza pe toți în direcția asta. Încă persistă ideea că cineva trebuie să ducă gunoiul… E momentul să fim cineva, să acționăm și să avem grijă unii de alții, să ne menajăm și să lucrăm în echipă.

Sunt doar gânduri și reamintirea unor noțiuni învățate la cursurile de programare neurolingvistică. Se pare că acum, mai mult ca niciodată, cei doi ani petrecuți alături de oameni extraordinari își vor găsi utilizarea zi de zi și clipă de clipă. Poate e prea tehnic, poate vă plictisesc dar las acest articol aici pentru ca atunci când totul va fi trecut să îmi aduc aminte că toate au un început și un sfârșit.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s